Jonathan Edwards

Păstorul ca teolog

Traducere din limba engleză de

Pastor Daniel Suciu

Jonathan Edwards este un exemplu de păstor a cărui specializare a fost teologia. Scrierile sale au asigurat o bogată resursă de materiale pentru Biserica Universală de atunci şi până astăzi. Cea de-a 300-a aniversare a nașterii sale a fost celebrată în 2003. De-a lungul acelui an s-au derulat o diversitate de întruniri pentru comemorarea respectivului eveniment. De pildă, 2.500 de persoane s-au adunat la o conferință în Minneapolis la biserica păstorită de dr. John Piper.iecărui păstor i se cere să fie un teolog de nădejde. Studiile în teologie vor sta la baza întregii sale lucrări.

Mai întâi, pentru cei care cunosc puține despre el, voi oferi o privire de ansamblu asupra vieții lui Edwards. În al doilea rând, voi schița cele mai semnificative aspecte ale slujirii făcute de Edwards prin scrierile sale, care au avut un impact durabil asupra bisericii. Pentru a le ilustra, voi trece în revistă câteva dintre cele mai influente cărți ale sale. În al treilea rând, voi încerca să adresez anumite provocări cititorilor prin a discuta despre Edwards ca teolog. Descrierea aceasta a fost evidentă prin intermediul dragostei sale pentru teologie și al metodelor sale disciplinate de cugetare și studiu.

Scurtă prezentare biografică

Jonathan Edwards (1703-1758) este cel mai cunoscut teolog și filosof al Americii. El rămâne în memorie pentru expunerea celei mai faimoase predici din America bazate pe Deuteronomul 32:35: „Vine vremea când le vor aluneca picioarele.” Aceasta este o predică îngrozitoare despre iad. Titlul dat de el a fost „Păcătoșii în mâinile unui Dumnezeu mânios”.

Jonathan a crescut într-o familie creștină și a avut patru surori mai mari și șase mai mici. Toate au crescut ajungând la aproape 2 m înălțime! Despre Timothy Edwards se spunea în satul East Windsor că avea 20 de metri de fete!

Jonathan s-a convertit la vârsta de 17 ani. A studiat pentru licență și mai apoi pentru masterat la Colegiul Yale. A urmat o scurtă perioadă de pastorat în 1723 în Bolton, Connecticut. Între 1724 și 1726 a lucrat ca profesor la Yale. În anul 1726, Jonathan a fost chemat în Northampton ca păstor asistent al bunicului său din partea mamei, bine-cunoscutul Solomon Stoddard. În 1727 s-a căsătorit cu Sarah Pierrepont. Ea avea 17 ani. Pe parcursul următorilor 23 de ani ea a născut trei fii și opt fiice.

Solomon Stoddard a slujit în Northampton mai bine de 60 de ani. A murit în 1729. Edwards, pe atunci în vârstă de 26 ani, a devenit unicul slujitor. Localitatea nu avea o istorie îndelungată şi nici un număr mare de locuitori. Oraşul Northampton se compunea din aproximativ 200 de case și 1.000 de persoane. Biserica Congregațională era singura biserică din oraș. Edwards a descoperit că membrii bisericii erau în mare parte neconvertiți și plictisiți de predicare. Însă în 1735 s-a produs o remarcabilă trezire spirituală în valea Connecticut în general și în Northampton în special. În decurs de un an, aproape 300 de persoane din Northampton au arătat semnele unei convertiri autentice.

Doi ani mai târziu, descrierea făcută de Edwards acestei treziri spirituale remarcabile a fost publicată sub titlul O relatare a unor convertiri surprinzătoare (A Narrative of Surprising Conversions). Aceasta a stârnit un interes deosebit cu privire la trezirea spirituală pe ambele părți ale Atlanticului.

În 1740-1741 s-a petrecut o altă trezire spirituală intensă care s-a răspândit de-a lungul Noii Anglii. George Whitefield a fost predicatorul principal de la debutul acestei treziri spirituale de mari proporţii. Fanatismul și comportamentul sălbatic din cadrul ei au stârnit critici și opoziție. Cei care se opuneau trezirii erau numiți „Vechile Lumini”. Cei aflaţi de partea ei (care formau majoritatea) erau numiți „Noile Lumini”. Edwards și-a folosit darul de scriitor pentru a descrie și a apăra trezirea spirituală.

Trezirea spirituală care a cuprins Northamptonul în 1735 a reprezentat un preludiu al trezirii spirituale majore care s-a răspândit pe tot cuprinsul Noii Anglii. Începând în 1739, aceasta s-a intensificat și s-a extins geografic, atingând o putere extraordinară în august și septembrie 1741.

Un slujitor din Noua Anglie scria: „Venită după o îndelungată perioadă de apatie și indiferență, Marea Trezire a năpădit bisericile adormite asemenea unui tunet ivit pe un cer senin.” Au fost anumite semne care o prevesteau. Predicatorii fuseseră pregătiți. În unele biserici se instalase un duh de rugăciune.

Catalizatorul în această trezire spirituală a fost George Whitefield, care a ajuns în Philadelphia în noiembrie 1739. Avea 25 de ani. A petrecut timp în compania lui Gilbert Tennent, unul dintre predicatorii de frunte ai vremii. Tennent i-a împărtășit lui Whitefiled experienţe ale remarcabilelor revărsări ale Duhului Sfânt la care fusese martor. În lunile care au urmat, trezirea spirituală s-a răspândit. Păstorii anunțau că „Dumnezeu este prezent în adunările noastre”.

Mulțimi de oameni veneau să-l audă pe Whitefield. Nathan Cole, un fermier, a redat în scris o experiență pe care o trăise în timpul călătoriei făcute împreună cu soția sa pe șaua unui cal. De la ferma sa până la locul numit Middletown erau douăzeci de km. Pe la 8 dimineața, Cole a fost înștiințat că Whitefield urma să predice în Middletown în acea dimineață la ora 10. Numaidecât, Cole și-a lăsat munca și i-a spus soției sale să se pregătească de plecare. Cei doi au străbătut drumul călare pe cal, cu schimbul, Nathan alergând atunci când îi venea rândul să meargă pe jos. Când s-au apropiat de localitate, au văzut ceva ca un nor sau văl de ceață ce se înălţa, ulterior dovedindu-se că era un nor de praf ridicat de galopul unor cai. Mulțimi de călăreți mergeau să-l audă pe predicator.

În călătoria sa de douăzeci de km, Cole n-a văzut nici măcar un om care să fie la lucru pe câmp. Toți plecaseră în aceeași direcție. Apropiindu-se de locul stabilit, a putut vedea ambarcațiuni care aduceau de cealaltă parte a râului o sumedenie de oameni. S-a raportat că s-au adunat între 3000 și 4000 de persoane. Nathan Cole a mărturisit că „acest tânăr subțirel avea o înfățișare aproape angelică – îmbrăcat cu autoritate din partea Dumnezeului Preaînalt, cu o solemnitate dulce întipărită pe frunte – când l-am auzit predicând, mi s-a frânt inima și, prin binecuvântarea lui Dumnezeu, temeliile vieții mele au fost surpate și am înțeles că dreptatea mea nu era suficientă pentru a-mi da mântuirea.”

În vremea de care vorbim, Whitefield a petrecut douăzeci de zile predicând zilnic în zona orașului Boston. Potrivit relatărilor din ziare, la serviciul de despărțire, 23.000 de persoane s-au adunat să-l audă predicând. Roadele lucrării lui Whitefield în acea perioadă au arătat că fusese o vreme de mare propoșire pentru biserici.

La plecarea din Boston, a petrecut timp cu Jonathan Edwards în Northampton. Edwards a scris: „Whitefield a ținut patru predici în casa de întâlnire (pe lângă o prelegere privată expusă în casa mea). Congregația a fost atinsă cu putere de fiecare predică, cei mai mulţi ascultând aproape tot timpul cu ochii în lacrimi.” În lunile ce au urmat, 95 de noi membri au fost primiți de biserică.

Doamna Sarah Edwards i-a scris fratelui ei James: „Whitefield este cu adevărat un om remarcabil și, pe parcursul vizitei sale, cred că tot ceea ce am auzit despre el a fost întărit. Acordă o atenție mai redusă doctrinelor decât acordă în general predicatorii noștri americani și țintește spre influențarea inimii. Este un orator înnăscut. Ai auzit deja despre vocea sa gravă, și totuși limpede și melodioasă. Este o muzică perfectă.”

„Este minunat să vezi ce impresie puternică a lăsat asupra unei audiențe prin proclamarea celor mai simple adevăruri ale Bibliei. Am văzut mii de oameni ascultându-l într-o linişte deplină şi cu sufletul la gură, tăcerea fiind întreruptă doar din când în când de câte un hohot de plâns înăbuşit.”

Edwards și Whitefield au devenit foarte buni prieteni. Totuși, un punct al dezacordului a fost ideea lui Whitefield despre „înclinația spre impulsuri”.

În anul 1741, trezirea spirituală s-a răspândit cu şi mai mare putere pe tot cuprinsul Noii Anglii. Aceasta a cunoscut o intensitate şi o forţă care au întrecut tot ce a fost cunoscut anterior. În anumite zone, preocuparea pentru veșnicie s-a produs treptat, pe când în altele ea s-a ivit în mod dramatic. De pildă, pe 23 noiembrie în Middleborough, 76 de persoane au întrebat cu groază ce trebuie să facă pentru a fi mântuite.

Aproximativ cincisprezece slujitori s-au dedicat evanghelizării itinerante. La rându-i, Edwards a pus deoparte timp pentru o lucrare itinerantă cu scopul de a strânge recolta spirituală. În această perioadă, el și-a ținut în Enfield cea mai faimoasă dintre predici, „Păcătoșii în mâinile unui Dumnezeu mânios”. Atât de puternice au fost strigătele de groază produse de acel mesaj, încât n-a izbutit să o finalizeze.

Lunile august și septembrie au fost cele mai remarcabile din anul 1741. Întrunirile erau caracterizate de experiențe spirituale intense. Astfel au stat lucrurile mai ales în cazul întâlnirilor mai restrânse din case. Strigătele, leșinurile și convulsiile erau frecvente. Acestea exprimau convingerea de păcat și neliniștea lăuntrică. În cei care găseau eliberarea se manifestau expresii vibrante de bucurie negrăită și plină de slavă. Uneori, oamenii erau atât de copleșiți încât nu erau în stare să se întoarcă acasă, fiind nevoiţi să rămână toată noaptea în casa în care se întâlniseră.

Cei care se opuneau trezirii criticau întâlnirile ca fiind extravagante. Un predicator pe nume Davenant era excentric. Încuraja excesul. Prin exemplul său negativ a atras dispreț asupra trezirii, însă mai târziu s-a pocăit.

În această vreme, Edwards a primit îndemnul de a-și scrie principalele cărți despre trezire spirituală, demers care i-a câștigat titlul „Teologul trezirii spirituale”. El a apărat trezirea din Noua Anglie ca fiind o lucrare autentică și minunată a lui Dumnezeu.

Într-o zi de joi, 28 mai 1747, pe când Edwards se pregătea să publice tratatul care îndemna la un concert de rugăciune, David Brainerd a ajuns la casa parohială din Northampton. Edwards, a cărui minte era preocupată cu viziunea misiunii mondiale, îl mai întâlnise o singură dată înainte pe Brainerd. Acesta i-a împărtășit lui Edwards experiențele sale cu indienii. I-a descris lucrarea remarcabilă a Duhului Sfânt pe care o văzuse în mijlocul lor. Brainerd, în vârstă de doar 29 de ani, avea să moară în același an de tuberculoză în casa lui Edwards. Jonathan Edwards s-a folosit de jurnalele lui Brainerd pentru a-i scrie biografia, fiind cea dintâi biografie misionară modernă. Mai bine de un secol, a fost cea mai populară carte despre misiune. Mulți au fost chemați pe câmpul de misiune în urma lecturării biografiei lui David Brainerd.

În anii 1740, Edwards a încercat să-și reformeze biserica în privința Cinei Domnului. Obiceiul instituit de faimosul său predecesor, Solomon Stoddard, prevedea că aceia care nu şi-au mărturisit convertirea puteau lua parte la Cina Domnului. Eforturile lui Edwards de a reforma această practică nebiblică a stârnit mare opoziție, iar în cele din urmă au dus la demiterea sa din biserica din Northampton în 1750. Numai bărbații au votat. Edwards a fost înlăturat cu 230 de voturi la 23.

Avem înainte umilirea prin demitere de către biserica sa a celui mai cunoscut slujitor din Noua Anglia. „Scena cu alungarea din oraș și forțarea către exil într-un sat de graniță a celui mai remarcabil teolog al Americii și a celui mai influent gânditor al Americii coloniale a continuat să-i intrige pe observatori de atunci şi până astăzi.”^[1] Pentru marea familie Edwards, sărăcia se arăta la orizont. Cu toate acestea, după aproximativ un an, a venit chemarea de a conduce o bisericuţă din primejdiosul sat de graniță Stockbridge. Biserica era alcătuită doar din douăsprezece familii, la acestea adăugându-se lucrarea de păstorire a aproximativ 250 de mohicani și 60 de indieni mohawk. Marea familie Edwards s-a mutat în Stockbridge în anul 1751. Jonathan a dedicat aici mai mult timp scrierii. Două dintre cărțile sale importante, Libertatea voinței (The Freedom of the Will) și Păcatul originar (Original Sin) au fost scrise în acea perioadă.

În 1757, Aaron Burr, rectorul Colegiului Princeton a murit, iar Edwards a răspuns cu ezitare chemării de a asuma acea poziție. N-a fost să fie. A murit subit în 1758 după o injectare cu vaccin împotriva variolei.

Impactul lui Jonathan Edwards asupra istoriei bisericii

Edwards n-a fost prețuit la adevărata valoare de către generația care i-a urmat. Ezra Stiles, rectorul de la Yale, a făcut observația în 1771 că, potrivit estimărilor sale, numai 45 de slujitori din 500 sau 600 din Noua Anglie îl admirau pe Edwards ca scriitor. În anul 1787, adică 16 ani mai târziu, Stiles a folosit termeni extrem de nerespectuoși la adresa scrierilor lui Edwards. Consecința, spunea el, va fi că acestea vor intra în obscuritate sfârşind între mormane de vechituri.^[2] Este minunat de observat că la 300 de ani de la nașterea sa, cărțile lui Edwards sunt publicate mai mult decât oricând înainte.

Toate scrierile lui Edwards au fost adunate, editate și publicate în 25 de volume de către Yale University Press. În prezent, Edwards se bucură de mai multă atenție decât oricare alt teolog american. Au fost scrise nenumărate cărți și articole despre Edwards.

El a fost unic în vremea sa întrucât a putut răspunde și interacționa cu filosofii vremii sale. Acest aspect al lucrării sale este important și stârnește interesul unora. Eu consider că cea mai importantă contribuție adusă de Edwards bisericii este în domeniul trezirii spirituale.

Șase dintre cărțile sale se ocupă de subiectul trezirii spirituale. Așa cum s-a menționat anterior, acestea i-au adus titlul „Teologul trezirii spirituale”. În felul acesta, Edwards a reprezentat un punct de cotitură în istoria bisericii. El marchează un nou început – epoca trezirilor. Două dintre aceste cărți descriu și apără trezirile din Noua Anglie. Una este biografia lui David Brainerd, în care este inclusă o prezentare a trezirii din rândul indienilor.

Ca unul care a fost martor al puterii lui Dumnezeu în trezirile din 1735 și din anii 1740-1741 și ulterior citind descrierile lui David Brainerd privitoare la trezirea din rândul indienilor, Edwards a fost convins că revărsările Duhului Sfânt erau modul în care întreaga lume urmează să se întoarcă în cele din urmă la Cristos. Scriindu-i lui Whitefield în decembrie 1740, el și-a schițat poziția potrivit căreia arogantul imperiu al lui Satan urma să se prăbușească pe tot cuprinsul pământului, iar împărăția lui Cristos avea să se întindă de la un capăt al pământului la celălalt.^[3]

O încercare modestă

Teologia biruinței, potrivit căreia Cristos va triumfa în cele din urmă asupra dușmanilor Săi pe pământ, l-a condus pe Edwards în 1747 să facă în scris apel la un timp special de rugăciune pentru trezire spirituală. Acesta a început cu o expunere a pasajului din Zaharia 8:20-23. Vorbim despre o carte mică, dar cu un titlu lung. El indică spre principalele puncte ale expunerii.

O încercare modestă de a promova o înțelegere explicită și o unitate vizibilă a poporului lui Dumnezeu într-un timp extraordinar de rugăciune pentru trezirea spirituală în domeniul religiei și pentru înaintarea împărăției lui Cristos pe pământ, în conformitate cu promisiunile și profețiile Scripturii privitoare la vremurile de pe urmă.

Din fericire, această carte a fost retipărită în 2004 cu titlul mai scurt Rugăciunea laolaltă pentru adevărata trezire (Praying Together for True Revival).^[4] Edwards consideră că descrierea adunării imperative a multor popoare la rugăciune urmează a fi împlinită. Această mijlocire imperativă este motivată de credința în promisiunile Cuvântului lui Dumnezeu care n-au fost încă îndeplinite. O asemenea rugăciune înflăcărată este ea însăși determinată și promovată de Duhul Sfânt așa cum este descris în Zaharia: „Atunci voi turna peste casa lui David și peste locuitorii Ierusalimului un duh de îndurare și de rugăciune, și își vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. Îl vor plânge cum plânge cineva pe singurul lui fiu, și-L vor plânge amarnic cum plânge cineva pe un întâi născut” (Zah. 12:10).

Un mare teolog, Edwards a observat cu perspicacitate că mijlocirea pentru care a pledat nu viza succesul pentru a satisface ori pentru a lăuda omul, ci era pentru gloria lui Dumnezeu. Esența ei consta în căutarea lui Dumnezeu Însuși. „Mă veți căuta și Mă veți găsi, dacă Mă veți căuta cu toată inima. Mă voi lăsa să fiu găsit de voi, zice Domnul, și voi aduce înapoi pe prinșii voștri de război” (Ier. 29:10-14). Edwards observă că Zaharia descrie multe popoare și națiuni puternice. Lumea popoarelor din secolul al XVIII-lea a fost de mici dimensiuni în comparație cu aceea din secolul al XXI-lea. El nu se afla în poziția de a vedea cum creștinismul prinde viață într-o națiune imensă precum China, așa cum am putut vedea noi. El a prevăzut în profeția lui Zaharia o unitate puternică în scop a celor care se adună să se roage, unitate pe care Edwards a descris-o drept „înțelegere explicită și unitate vizibilă”. Acestea sunt semnele unității puternice pentru care s-a rugat Domnul nostru (Ioan 17:21).

Edwards descrie viitoarea înaintare puternică a Evangheliei. Cititorii de astăzi vor considera aceasta ca fiind uluitoare și greu de crezut în fața opoziției atâtor religii false. Este improbabil că cititorii vor agrea modul în care Edwards interpretează anumite pasaje din Scriptură și, personal, n-aș folosi a doua parte a cărții Daniel și cartea Apocalipsa așa cum le utilizează el, însă maniera în care aplică Daniel 2:35 și 44 este convingătoare. Edwards anticipă că odată ce duhul de rugăciune este dat bisericii, scopurile universale ale lui Dumnezeu vor fi îndeplinite grabnic. El vede Psalmul 102:16-17 ca fiind deosebit de relevant.

„Da, Domnul va zidi iarăși Sionul și Se va arăta în slava Sa. El ia aminte la rugăciunea nevoiașului și nu-i nesocotește rugăciunea.”

Domnul este îndurător față de cei care, în clipe de nevoie disperată și în neliniște, Îl cheamă. Edwards a fost pe deplin conștient de cei care urmau să nu fie de acord cu perspectivele sale și răspunde obiecțiilor. El explică înfrângerea Anticristului într-un mod foarte diferit de părerile susținute de mulți azi.

Chemarea la rugăciune formulată de Edwards a fost luată în considerare și implementată, stând la baza celei de-a doua mari treziri spirituale dintre anii 1792 şi 1840, numită uneori „uitata trezire”. De asemenea, a determinat geneza marii mișcări misionare din prima parte a secolului al XIX-lea.

Încă din 1754, John Gillies a adunat descrieri despre trezirile spirituale și a publicat o serie de 21 de lucrări.^[5] De pildă, printre numeroasele exemple pe care el le-a citat, a considerat că treziri spirituale remarcabile care au avut loc în diferite părți ale Olandei se produseseră ca răspuns la întâlnirile de rugăciune din Marea Britanie și America.^[6]

Cartea lui Edwards despre chemarea la rugăciune pentru trezire spirituală este extraordinar de relevantă pentru noi astăzi. Mare parte din ceea ce el a prevăzut că se putea realiza printr-o răspândire irezistibilă a Evangheliei la toate națiunile este în prezent ceva evident. Rugăciunea pentru trezire spirituală globală și înaintarea rapidă și în forță sunt în zilele noastre mai imperioase decât oricând altcândva. Sunt alte cărți ale lui Edwards care de asemenea ne solicită atenția. Vom privi la trei dintre ele.

Emoțiile religioase (Religious Affections)

Această carte a fost publicată întâia dată în 1746. De atunci au fost publicate şi alte ediții. Este cea mai bună dintre toate scrierile lui Edwards. E profundă și edificatoare în fiecare aspect și își ocupă locul în literatura creștină între cărțile clasice. Edwards începe prin a defini la ce se referă prin emoții. El arată că această chestiune este una ce ține de viață și moarte eternă, întrucât dacă nu suntem uniți cu Dumnezeul Trinitar la nivelul emoțiilor noastre, suntem pierduți pe vecie.

Restul de 382 de pagini din acest tratat sunt împărțite în două. În prima, el arată că emoțiile religioase nu sunt semne sigure ale harului. Faptul acesta este vital atunci când luăm în considerare toate trezirile religioase. Motivul principal pentru scrierea acestui tratat a fost să arate că într-o trezire spirituală există multă exaltare, însă aspectul acesta în sine nu înseamnă nimic, dacă nu există o lucrare spirituală lăuntrică prin care sufletele ne sunt unite cu Cristos.

Faptul că emoțiile religioase ating cote înalte nu este un semn. Faptul că sunt prezente efecte fizice însemnate nu e un semn. El continuă prin a arăta că toate tipurile de fervoare și zel nu constituie în ele însele certitudinea unei lucrări autentice a Duhului Sfânt care va duce la viață veșnică. El arată că mărturiile emoționante și încrederea sporită nu sunt un semn. Experiențele pasionate şi înălțătoare pot conține elemente firești. Satan este întotdeauna activ într-o trezire spirituală pentru a strica lucrurile pe cât de mult posibil. Fanatismul și conduita nesăbuită din timpul trezirii înregistrate în anii 1740-1741 a atras dispreț față de Evanghelie și au dat naștere opoziției față de trezire ca întreg. Ulterior, au fost unii care s-au lepădat. Toate acestea sună foarte descurajant pentru noi, ca unii aflați într-o vreme în care zelul și fervoarea sunt reduse. Însă trebuie să ne aducem aminte că scopul principal al lui Edwards în scrierea pe această temă a fost să apere și să susțină realitatea trezirii care este întotdeauna o lucrare amestecată. Așadar, ce anume constituie o lucrare autentică a lui Dumnezeu?

A doua parte a cărții Emoțiile religioase este pozitivă. Comparativ cu prima secțiune, are un volum aproape dublu. Aici Edwards dă dovadă de pricepere și profunzime de gândire și, mai presus de toate, de un realism biblic de-a dreptul uimitor. Avem nevoie de așa ceva în vremurile de religie superficială în care trăim.

Iată principalele secțiuni din această expunere pozitivă a lui Edwards.

Emoțiile harului sunt produse de o influență divină. Obiectul lor este desăvârșirea lucrurilor divine. Ele se sprijină pe desăvârșirea morală a obiectelor. Iau naștere prin iluminare divină. Sunt însoțite de o convingere sigură. Sunt însoțite de smerenie evanghelică. Sunt însoțite de schimbarea naturii. Produc și promovează un temperament ca al lui Isus. Emoțiile harului îmblânzesc inima. Au simetrie și proporții frumoase. Emoțiile false își găsesc mulțumirea în ele însele. Rodul emoțiilor religioase este practica creștină, care este dovada cea mai importantă pentru ceilalți și pentru noi înșine.

Istoria răscumpărării (The History of Redemption)

În acest tratat, de o anvergură ambițioasă, Edwards survolează scopul lui Dumnezeu în istoria lumii. El a considerat că scopul a fost acela de a supune acest pământ păcătos Prințului păcii (Ps. 110:1). Revărsările Duhului Sfânt reprezintă modalitățile practice prin care acesta se va realiza în cele din urmă.

Dominarea mondială de către Evanghelie sugerată de Edwards pare complet imposibilă. El nu a prevăzut aceasta ca o realizare miraculoasă instantanee, ci mai degrabă ca o cucerire de o dificultate imensă produsă pas cu pas. Așa cum s-a menționat anterior, dacă ar fi să comparăm lumea din vremea lui Edwards cu a noastră, vom observa că creștinismul evanghelic s-a răspândit pretutindeni în lume. La ora actuală, creștinismul este prezent în mai multe națiuni decât oricând înainte. Pe măsură ce Biblia este tradusă în mai multe limbi, putem vedea că influența ei universală nu mai cunoaște limite. Ar putea fi citate multe exemple.

În 1990, prezența Evangheliei în Coreea de Sud era asemenea unui bob de muștar. În 1907 s-a produs o puternică trezire spirituală în Coreea de Nord. Efectele acesteia au fost resimțite în Coreea de Sud, în timp ce creștinii din Coreea de Nord au fost aspru prigoniți și scoși în afara legii. Astăzi, Coreea de Sud numără aproximativ șapte milioane de evanghelici la o populație de 49 de milioane. Coreea de Sud trimite peste 21.500 de misionari la aproximativ 175 de alte națiuni.

Trezirea spirituală este întotdeauna relevantă. Noi, creștinii care credem Biblia, mărturisim că avem nevoie în permanenţă de trezire spirituală. Bisericile noastre au o nevoie urgentă de a se trezi în ce privește zelul. De asemenea, trezirea aduce în discuție subiectul adevăratei convertiri. În cadrul Marii Treziri Spirituale, mulți care au crezut că erau creștini au descoperit că de fapt nu erau. Au fost treziți din punct de vedere spiritual. Trezirea spirituală generează conștientizarea realității spirituale.

Edwards ne îndreaptă atenția spre faptul că trezirile spirituale ocupă un loc central în cadrul scopurilor lui Dumnezeu. Lui Cristos Îi este promisă domnia universală, însă aceasta nu se va înfăptui fără intervenții pline de putere ale Duhului Sfânt. Opoziția față de viața spirituală este covârșitoare, iar religia falsă a pus stăpânire pe mulți. Așa au stat lucrurile în vremea Rusaliilor. Grupul de conducere al evreilor, Sinedriul, a reușit să-L trimită pe Isus la răstignire. Sinedriul a manifestat o ostilitate aprigă față de apostoli, însă în pofida acelei opoziții, în Ierusalim a fost întemeiată Biserica. Rusaliile au reprezentat prima trezire spirituală și un prototip al revărsărilor ulterioare ale Duhului Sfânt.

1. I. Packer face observații utile despre trezirea spirituală când scrie: „Ce anume se întâmplă într-o vizitare reîmprospătată din partea lui Dumnezeu, treptată ori instantanee, scurtă sau prelungită, la scară largă sau redusă, după situație? Din Scriptură, și mai ales din Faptele Apostolilor, care este o prezentare din epoca arhetipală a trezirii, putem formula un răspuns la această întrebare, elementele specifice ale acestuia putând fi ilustrate, într-un fel sau altul, prin intermediul scrierilor lui Edwards despre trezire. Fără îndoială că nu există două episoade identice ale trezirii, chiar și numai pentru că diferitele persoane și comunități, diferitele contexte culturale în care se produce revigorarea religiei își au propriile trăsături unice, iar în fiecare prezentare a acestor treziri trebuie să se țină cont de ele. Însă același tipar generic este prezent pretutindeni.

Trezirea spirituală reprezintă atingerea de către Dumnezeu a minților și inimilor într-o manieră frapantă, devastatoare și înflăcărată, menită să-i atragă la Sine prin a lucra dinspre interior spre exterior, mai degrabă decât în sens invers. Este lucrarea accelerată, intensă și amplă a harului care continuă în viața fiecărui creștin, însă uneori este umbrită și întrucâtva domolită de impactul altor forțe. Este prezența apropiată a lui Dumnezeu care conferă o nouă putere Evangheliei. Este sensibilizarea sufletelor de către Duhul Sfânt față de realitățile divine care astfel generează reacții profunde față de Dumnezeu sub forma credinței și pocăinței, laudei și rugăciunii, dragostei și bucuriei, lucrărilor de bunăvoință și slujire și a inițiativelor de evanghelizare și mărturisire a Evangheliei.”^[7]

Dragostea și roadele ei (Charity and its Fruits)

Această carte de 368 de pagini a fost publicată după moartea lui Edwards. Este bazată pe o serie de predici din 1 Corinteni 13, ţinute în 1738. Învățătura practică din acest tratat reprezintă esența teologiei lui Edwards, și tematica ei este foarte apropiată de materialul din Emoțiile religioase. Adevărata convertire va duce la o purtare caracterizată de dragoste, care este opusul conflictelor și disputelor aflate în creștere în orașul Northampton. Cartea se încheie cu o expunere despre cer, care este lumea dragostei. Cerul este locul în care fântâna se revarsă în șuvoaie și râuri de dragoste și delectare.

Expunerea din versetele introductive evidențiază o doctrină foarte clară a cesaționismului. „Dragostea este mai deosebită decât darurile extraordinare ale Duhului.” Edwards explică foarte limpede diferența dintre darurile și lucrările obișnuite ale Duhului și cele neobișnuite. Pe baza textului din Matei 7:22-23, el arată că exercitarea unor daruri extraordinare nu asigură mântuirea, pentru că mulți vor spune în acea zi măreață a judecății: „N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău?” Însă Domnul le va spune: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtați-vă de la Mine”. Edwards subliniază că lucrarea obișnuită a dragostei și harului în inimă săvârșită de Duhul Sfânt reprezintă un privilegiu mult mai mare decât oricare dintre darurile miraculoase.

Edwards nu oferă un fundament sistematic pentru încetarea darurilor miraculoase, așa cum găsim în cartea lui Sinclair Ferguson despre Duhul Sfânt^[8], însă cu toate acestea, argumentația sa este convingătoare.

Odată cu ascensiunea mișcării penticostale în ultimii o sută de ani, această chestiune este una deosebit de relevantă. Privind înapoi, putem afirma că minunile n-au fost scrise permanent pe paginile istoriei așa cum sunt în relatările biblice. Mai degrabă, declarațiile făcute au fost respinse de mass-media și adeseori au fost înconjurate de scandaluri referitoare la obținerea de bani și fraudă.

E o realitate că preocuparea faţă de fenomene este o tendință constantă. O credință slabă așteaptă dovezi din partea lui Dumnezeu. O credință solidă se bazează pe autoritatea Scripturii. În cazul trezirilor planează mereu pericolul concentrării asupra celor exterioare și din afară, asupra încântării mulțimii ori asupra trăsăturilor senzaționale precum ar fi convertirea unei persoane faimoase ori vindecările fizice. Când se trage linie, înaintarea în sfințenie este cea care are o valoare durabilă.

Aspectul cel mai important pe care trebuie să-l remarcăm este că trezirile spirituale nu depind de o restaurare a darurilor extraordinare, aceasta fiind poziția mișcării de restaurare carismatică.

Edwards ca exemplu pentru păstori

Am început cu afirmația că fiecărui păstor i se cere să fie un teolog de nădejde. Studiile sale în domeniul teologiei vor fi fundamentale pentru întreaga sa lucrare. Edwards este o exemplificare a acestui principiu.

Toți credincioșii sunt teologi în sensul că Îl cunosc pe Dumnezeu și studiază Scripturile zilnic pentru a-L cunoaște și mai bine. Păstorul este un teolog în acest sens, însă lui i se cere să meargă mai adânc și să dea dovadă de îndemânare pentru a putea explica și împărți drept Scripturile. Edwards a fost cu adevărat un astfel de teolog. Mai mult, a fost un teolog asemenea lui Ezechiel, întrucât a stat întotdeauna pe zidurile Sionului survolând lucrurile pentru a putea apăra cetatea lui Dumnezeu de doctrina falsă.

De timpuriu, Jonathan a instituit în viața sa devoțională disciplinele rugăciunii, studiului și meditației. A fost în permanenţă activ. În majoritatea zilelor încerca să studieze timp de treisprezece ore. Asta este cu mult peste medie. În final, a plătit cu vârf și îndesat pentru acest mod de a-şi petrece timpul, întrucât a neglijat vizitele pastorale. Aspectul acesta a fost un factor major în demiterea sa din Northampton în 1750.

O cerință constantă pentru păstor este să-și rânduiască orarul astfel încât să aibă echilibru în modul de folosire a timpului. Dacă neglijează studiul intens, asta va duce la slăbirea întregii sale lucrări. Dacă neglijează să petreacă timp cu cei din turma sa, asta va fi o deficiență. Trebuie să aibă mare grijă să nu-și ignore propria familie. Rugăciunea este o prioritate și o vom lua în considerare atunci când vom aborda exemplul lui Martin Holdt.

Edwards a făcut o eroare pastorală atunci când, într-o predică, a decis să numească și să mustre pe câțiva tineri care se făceau vinovați de o conduită nerușinată. Această acțiune a îndepărtat familiile în cauză. În mod fundamental, modalitatea de a aborda un comportament deficient este prin a merge direct la cei implicați și a aplica mustrarea pentru respectivele chestiuni în încercarea de a-i corecta pe cei care au greșit. Nu citim că Edwards s-ar fi sfătuit cu prezbiterii sau cu cei din conducerea bisericii. Bisericile congregaționale au înlăturat conducerea prin prezbiteri ca fiind lipsită de eficiență. Ele au considerat că prezbiterii laici pur și simplu sunt „neadecvați”. Cu toate acestea, în Northampton se găsea un comitet de 18 „conducători”, acesta organizând forma congregațională de conducere exercitată de biserică. În ce privește comitetul de prezbiteri, este adevărat că mai bine să nu fie prezbiteri, decât să fie desemnați unii nepotriviți. Însă Scripturile vorbesc limpede despre acest subiect. Am putea afirma că multe căsnicii nu funcționează. Dar nu respingem ideea de căsătorie pe acest temei.

Edwards ar fi putut depăși problemele cauzate de păstorirea inadecvată. De asemenea, ar fi putut depăși problemele generate de lipsa vizitelor pastorale. Însă n-a putut depăși opoziția stârnită atunci când a subliniat nevoia de a reforma regula de participare la Masa Domnului. Solomon Stoddard a proclamat învăţătura că necredincioșii pot lua parte la Cină ca mijloc al harului. Edwards a susţinut cu tărie poziția biblică potrivit căreia la Masa Domnului pot lua parte doar cei credincioși. Membrii din Northampton n-au fost pregătiți pentru schimbare. Edwards a forțat această problematică anunțând că va ține prelegeri publice despre subiectul Cinei Domnului. Cei din Northampton i-au boicotat mesajele. Câțiva participanți au venit din alte localități. S-au dezvoltat resentimente și s-a trecut la acțiunea înlăturării lui Edwards. O generație mai târziu, numele lui Edwards a fost reabilitat atunci când bisericile congregaționale din Noua Anglie au reformat regulile privitoare la Cina Domnului.

Privind retrospectiv, Biserica lui Cristos a beneficiat enorm de pe urma disciplinelor și îndemânării teologice a lui Jonathan Edwards.

Fiecare păstor ar trebui să fie călăuzit de hotărârea de a-şi păstra integritatea și îndemânarea teologică prin studiu riguros și devoțiune personală. Când călătorea spre alte localități încălecat pe șaua unui cal, Edwards medita la diferite subiecte teologice şi obișnuia să-şi facă diferite însemnări, pe care şi le prindea apoi de haină. Ajungând acasă, uneori cu hainele pline de notițe, le desprindea și le studia în mai mare profunzime. Să fim teologi mereu activi şi preocupaţi de studiu pentru beneficiul oamenilor pe care-i slujim!

Cărți recomandate

Jonathan Edwards, Iain Murray, Banner of Truth, 503 p., ediție cu copertă tare, 1987.

Jonathan Edwards, George Marsden, Yale University Press, 605 p., ediție cu copertă tare, 2003.

Lucrarea lui Marsden este una strălucită. Relatarea este făcută într-o manieră splendidă. Lucrarea lui Murray redă cu mare abilitate chestiunile teologice. Biografia sa poate sta alături de cea a lui Marsden. Ele sunt complementare.

A God Entranced Vision of All Things – The Legacy of Jonathan Edwards. Editori generali: John Piper și Justin Taylor. Crossway, 284 p., ediție cu copertă moale, 2004. 

Articol preluat din cartea Unul din o mie de Erroll Hulse (Editura Făclia, Oradea, 2013).

© Editura Făclia, 2013

Preluarea acestui articol de pe situl Editurii Făclia este strict interzisă fără permisiunea scrisă a editurii

^[1] Biografia scrisă de George Marsden, p. 369.

^[2] Biografia scrisă de Iain Murray, p. 450.

^[3] Personal Narrative and Personal Writings, ed. Claghorn, p. 81.

^[4] Praying Together for True Revival, 202 p., ediție cu copertă moale, Presbyterian and Reformed Publishing House. La finalul fiecărui capitol, cartea conține o serie de sumare și întrebări foarte utile.

^[5] John Gillies, Accounts of Revival, 1754 și revizuită și extinsă în 1845, Banner of Truth, ediția din 1981.

^[6] Seasons of Grace – Colonial New England’s Revival Tradition in its Britain Context, 352 p., OUP, 1991, p. 233. O carte valoroasă și rară.

^[7] A God Entranced Vision of All Things – The Legacy of Jonathan Edwards. Editori generali, John Piper și Justin Taylor, Crossway, p. 100. 

^[8] Cartea lui Sinclair Ferguson intitulată The Holy Spirit a fost publicată de IVP ca ediție de 284 de pagini cu copertă moale în 1996.