„Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău.”

O familie de minciuni

„Nu vă mințiți unii pe alții, întrucât v-ați dezbrăcat de omul cel vechi

cu faptele lui, și v-ați îmbrăcat cu omul cel nou” (Coloseni 3:9-10).

Traducere din limba engleză de

Pastor Daniel Suciu

Lui Tit, Pavel i-a vorbit despre „Dumnezeu, care nu poate să mintă” – o afirmație pe cât de măreață, pe atât de simplă. Dumnezeu nu reprezintă mirajul, nici produsul imaginației umane, nu Se schimbă odată cu vremurile și nici nu-Și adaptează Ființa la circumstanțele nestatornice. Toate afirmațiile Sale sunt perfecte și adevărate, pentru că Dumnezeu este Adevăr, în toate sensurile termenului. În contrast, bărbații și femeile nu sunt niciodată ceea ce par. Înfățișarea exterioară a fiecăruia ascunde o multitudine de slăbiciuni și căi păcătoase, dar Domnul este tot ceea ce Biblia spune că este.

Dumnezeu este de asemenea potrivit adevărului în sensul că nu greșește niciodată. Afirmațiile noastre sunt adeseori eronate nu din pricină că mințim, ci din cauza ignoranței noastre față de fapte, dar Dumnezeu nu poate greși niciodată pentru că infinita Sa cunoaștere și înțelepciune Îi completează veridicitatea. Este o mare mângâiere să ne amintim că promisiunile lui Dumnezeu sunt așezate pe această combinație de atribute divine. În vreme ce acțiunile noastre sunt supuse unor desfășurări viitoare nevăzute, ale lui Dumnezeu sunt întreprinse în lumina cunoașterii Sale perfecte și nu vor da greş niciodată.

Mai există un gând extrem de reconfortant cu privire la caracterul veridic al lui Dumnezeu, anume faptul că acesta reprezintă toate „departamentele” infinitei Sale ființe. Atunci când Dumnezeu afirmă ceva, vorbește cu mare seriozitate. El nu rostește verdicte corecte clinic asemenea unui savant uman sau unui politician căruia s-ar putea să-i lipsească sensibilitatea. Cuvintele lui Dumnezeu izvorăsc din ansamblul Ființei Sale infinite. Adeseori spunem lucruri care sunt adevărate, însă inimile noastre nu sunt implicate în ceea ce spunem. De exemplu, am putea lansa cuiva la modul general invitaţia de a ne vizita, când de fapt vorbim serios doar parțial. Poate că suntem obosiți sau nu prea avem timp și, una peste alta, am fi mai degrabă ușurați dacă respectiva persoană nu va putea veni. Suntem sinceri la un nivel acceptabil, dar nu suntem pe deplin onești în ce spunem. Însă când Dumnezeu vestește chemarea Sa eficace sufletelor pierdute, El vorbește serios cu întreaga Sa inimă scăldată în dragoste.

În urmă cu mai mulți ani, două personalități politice de frunte din același partid au intrat într-o dispută, unul numindu-l pe celălalt „mașină de calcul seacă”. Cuvintele au fost spuse într-un mod caustic, însă conțineau o recunoaștere a faptului că persoana insultată era un economist strălucit. Nemulțumirea era că îi lipsea compasiunea, sensibilitatea sau inima, ceva ce nu se va putea niciodată spune despre Dumnezeul Atotputernic. Mântuirea pe care a conceput-o nu este o simplă soluție tehnică la problema păcatului, ci expresia dragostei Sale mărețe față de cei aleși. Atunci când Dumnezeu, în Cristos, ne invită să venim la El, face asta dintr-o compasiune adâncă și dintr-o gingășie de nepătruns, fiind potrivit adevărului cu întreaga Sa ființă puternică.

În analiza pe care o facem poruncii a noua, trebuie să începem prin a recunoaște integritatea infinită a Dumnezeului nostru, Care urăște orice formă de falsitate și Care iubește adevărul. În calitatea noastră de credincişi, noi am fost curățiți de toate înșelăciunile din trecut și adoptați în familia adevărului și autenticității. Chemarea noastră este să ținem adevărul pe cele mai înalte culmi și să ne dedicăm lucrării de dezvoltare și păstrare a unui duh al adevărului în toate aspectele vieții.

Mai mult decât defăimare

Un cititor obișnuit ar putea crede că această a noua poruncă se referă doar la defăimarea caracterului, dar o privire succintă la semnificația cuvintelor ne arată imediat un sens mult mai amplu. Termenul ebraic tradus prin a depune („Să nu DEPUI o mărturie falsă”) înseamnă – a privi, a lua în considerare, a da atenție, a asculta. Mai poate însemna și a da sau a comunica. Porunca nu interzice doar ascultarea (cu bună știință) și rostirea unei mărturii false, ci interzice și orice legătură cu mărturia falsă. Am putea-o parafraza în modul acesta: „Să nu născocești, să nu dai atenție, să nu te gândești la și nici să nu transmiți mărturii false.” Nu trebuie să fim nici generatori, nici receptori ai acestora.

Într-o formulare diferită, porunca spune: „Să nu porți o mărturie falsă nici în mintea ta, nici în inima ta, nici pe buzele tale.” Este o încălcare a acestei porunci chiar și alimentarea gândirii cuiva cu idei exagerate sau imaginate privitoare la greșelile altei persoane, pentru că într-un astfel de caz depunem (purtăm sau luăm în considerare) mărturii false, chiar dacă s-ar putea ca aceste gânduri defăimătoare să nu ajungă pe buzele noastre sub formă de bârfă.

Ce anume este „mărturia falsă”? Este o versiune lipsită de onestitate a evenimentelor sau orice altă afirmație neadevărată. Ar putea fi bârfă ori calomnie față de cineva sau o informație neadevărată despre cineva pentru a impresiona alte persoane. Include scuze contrafăcute sau exagerate născocite pentru a scoate pe cineva din necaz sau dizgrație. Chiar și lingușirea nerealistă reprezintă o minciună și este păgubitoare pentru că îi conferă unei persoane o imagine falsă despre sine, putând genera mândrie. Părinții și-au ruinat adeseori copiii printr-o flatare lipsită de orice temei.

Traducerea King James a Bibliei sugerează în mod cert că falsitatea este îndreptată „împotriva aproapelui”, însă cuvântul ebraic tradus prin împotrivă este foarte elastic și înseamnă la fel de bine „cu sau referitor la aproapele cuiva”.

Autorii străvechi au făcut deplină dreptate ariei largi a acestei porunci, după cum observăm la Matthew Henry, care a scris: „Porunca a noua se referă la bunul nostru nume și la cel al aproapelui. Această poruncă interzice (1) vorbirea neadevărată în orice privință, minciuna, vorbirea evazivă, precum și plănuirea și planificarea înșelării aproapelui. (2) Vorbirea injustă împotriva aproapelui. (3) Depunerea unei mărturii false împotriva lui... a defăima, a calomnia, a cleveti, a exagera ceva imperfect și a-l face să pară mai rău decât este, a încerca sub orice formă să ne clădim propria reputație pe ruinele aproapelui.”

 Aspectele nocive și întunecate ale minciunii

Primul aspect alarmant al minciunii, pentru un creștin, este că Dumnezeul Sfânt de Care depindem pentru tot binele și siguranța noastră Își va întoarce fața și zâmbetul binevoitor de la cel mincinos, Duhul Sfânt fiind întristat (conform avertizării din Efeseni 4:29-30). Ce act nebunesc să ne separăm de binecuvântările lui Dumnezeu printr-o minciună!

Al doilea aspect alarmant al minciunii este trădarea încrederii umane. Persoana căreia i se transmite minciuna este trădată, pentru că respectiva persoană i-a făcut parte mincinosului de complimentul încrederii, creditului și respectului, dându-i ascultare ca unuia credibil, iar acea încredere a fost spulberată. Afirmația lipsită de sinceritate este o insultă și un act ostil. Acest aspect al minciunii este cel pe care Pavel îl are în vedere atunci când afirmă – „De aceea, lăsați-vă de minciună: «Fiecare dintre voi să spună aproapelui său adevărul», pentru că suntem mădulare unii altora” (Efeseni 4:25).

Al treilea aspect alarmant al minciunii este că persoana care verbalizează minciuna este foarte păgubită de ea. După cum adulterul îl slăbește pe păcătos, la fel se întâmplă și în urma minciunii. Nu ne putem imagina cât de mult ne reducem puterile atunci când mințim. După cum valurile instabile ar putea lovi într-o barcă fragilă, fracturând cadrul din lemn și în cele din urmă răsturnând-o, tot așa fiecare minciună reprezintă o lovitură zdrobitoare dată caracterului. Devine mult mai greu de opus rezistență următoarei minciuni și curând conștiința este lovită până când își pierde sensibilitatea, iar integritatea personală este atât de deteriorată încât nelegiuitul devine mincinos în caracter. Fără îndoială, Cristos privește și spune: „Acel copil al Meu nu se mai luptă cu păcatul; a devenit obişnuit cu minciuna! Acel preaiubit pentru care am suferit și am murit, acel ambasador care Mă reprezintă în lume a devenit un mincinos depravat, disperat și viciat!”

Un alt aspect alarmant al minciunii este faptul că fiecare neadevăr este un păcat multiplu și dă naștere la alte păcate. De regulă, există un motiv păcătos în spatele unei minciuni, și sucombarea înaintea ei dă frâu liber păcatului din spatele ei. Mândria și aroganța, de pildă, stau în spatele minciunilor lăudăroase; mândria și lașitatea în spatele scuzelor nesincere; iar ura, invidia sau gelozia în spatele bârfei răzbunătoare. Nelegiuirile generate de minciună includ ipocrizia, pentru că mincinosul încearcă să păstreze aparența unui creștin care umblă cu Domnul și care experimentează binecuvântarea Sa.

 Campania diavolului

Diavolul – care este tatăl minciunii – încearcă mereu să-i aducă pe credincioși din nou în robie care ia forma minciunii, adeseori începându-și campania cu minciuni „mai mici”, cum ar fi exagerările. S-ar putea să pună mare presiune asupra noastră să exagerăm pentru a ne face să ne deprindem cu afirmarea unor lucruri care nu sunt pe deplin adevărate, și va obține o dublă victorie dacă va reuși să ne aducă la punctul în care chiar să ne placă să oferim relatări bombastice sau extrem de cosmetizate ale lucrurilor. Unii mint și exagerează pentru a se etala pe ei înșiși și pentru a atrage atenția asupra lor. Alții mint pentru a câștiga argumente sau pentru a obține favoruri. Uneori oamenii îi calcă în picioare pe alții pentru a se autoetala prin comparația cu aceștia. Atunci când cugetul nostru se va opune categoric față de rostirea unor minciuni aspre despre alții, Satan ne va face cunoștință cu această practică într-o manieră subtilă, poate la început ispitindu-ne să răspândim remarcile bârfitoare ale altora. S-ar putea ca în timp să nu ne îngrijorăm atât de mult în legătură cu născocirea unor minciuni personale.

O altă prefațare subtilă a obiceiului de a minți este scuza defensivă sau așa-numita „minciună albă”. Aceasta este doar o minciună mică – ne sugerează Satan – care este spusă pentru o cauză bună. Dar formularea inovatoare de scuze reprezintă una dintre cele mai eficiente modalități ale lui Satan de subminare a integrității creștine. Să presupunem că un creștin a făcut ceva complet nechibzuit sau n-a reușit să facă un lucru important, iar pentru că urmările vor fi stânjenitoare, acesta formulează o scuză care denaturează adevărul. Cuvintele sale sunt o minciună, și la fel este și postura sa „onestă” și expresia sa facială. A devenit un actor și ar putea, asemenea unui actor, să fie tentat să creadă în rolul pe care-l joacă. S-ar putea chiar să simtă că i s-a greșit prin faptul că a fost luat la întrebări și, deși știe în sinea lui că scuza este falsă, se simte pe deplin îndreptățit să se apere. Născocitorul permanent de scuze devine aproape inconștient de faptul că este stăpânit de o nevroză lașă și defensivă, din moment ce conștiința lui își încetează activitatea și, astfel, un alt mincinos neajutorat întristează Duhul lui Dumnezeu.

Uneori diavolul îl inițiază pe un creștin în minciuna regulată prin a-l încuraja întâi la o atitudine frivolă, neînfrânată, plină de multe vorbiri „ușuratice”, dacă este posibil chiar pe subiecte spirituale. „Domnul a făcut asta pentru mine!”, spune el, „Domnul mi-a trimis un autobuz;” „Domnul mi-a spus să nu mă duc.” Este un lucru să manifestăm mulțumire față de Domnul pentru toate purtările Sale de grijă în viața cotidiană, dar este un obicei nechibzuit să atribuim orice evenimente minore unei intervenții directe, speciale a lui Dumnezeu, când n-avem nicio dovadă. La urma urmei, Dumnezeu a stabilit că poporul Lui trebuie să-L pună la încercare în vreme ce experimentează toate greutățile, precum și beneficiile comune societății umane. Fără îndoială că Domnul intervine în viețile noastre într-un mod special, ca răspuns la rugăciune, însă unii creștini pretind în mod regulat astfel de intervenții. Oare ne alunecă ușor de pe buze mari declarații ale intervențiilor lui Dumnezeu, oricât de iraționale sunt? Vorbirea ușuratică și superficială despre lucrările lui Dumnezeu cu noi reprezintă o inițiere în nesinceritate. Este o formă subtilă de neadevăr. Amintiţi-vă că Satan încearcă permanent să ne convingă să ne raportăm într-un mod iresponsabil la adevăr; să manifestăm indiferență față de petrecerea în mod real sau nu a unui lucru în conformitate cu descrierea noastră. Suntem pregătiți asemenea vitelor pentru tăiere și curând vor urma minciuni și mai mari.

Desigur că în tot ceea ce s-a spus deja n-am vrea să ni se interzică vorbirea colorată. Există o diferență între persoana care are abilitatea de a ne oferi o descriere vie a ceva și persoana care exagerează cu gravitate faptele. Sunt persoane ale căror descrieri sunt vioaie și încântătoare, aruncând lumină asupra unor lucruri pe care majoritatea dintre noi nu le vedem cu ușurință, însă fără să distorsioneze cu nesinceritate faptele. Ele subliniază aspecte din situații – poate prin a-i amuza pe alții – care s-ar putea să nu-i caracterizeze pe toți. Ceea ce ar trebui să evităm este exagerarea care abuzează de adevăr amplificând ori alterând faptele, fie pentru a înșela, fie pentru niște râsete ieftine.

 Instabilitatea și înșelăciunea

O altă formă subtilă de neonestitate care acționează sub nivelul detectabil pentru radarul conștiinței, dar pe care fără îndoială că Satan o încurajează pentru subminarea integrității este instabilitatea. Aceasta are loc în toate domeniile vieții, precum şi în biserică. Poate că cineva este întrebat: „Ai fi dispus să dai o mână de ajutor contribuind cu ceva la lucrarea lui Dumnezeu? Te-ai putea alătura într-o anumită lucrare?”

„O, da”, vine răspunsul, „trece-mă pe listă. Voi veni.” Dar respectiva persoană nu mai apare. S-ar putea ca de-a lungul anilor această persoană rareori să-şi fi făcut apariția. Este o diferență de grosimea unui fir de păr între instabilitate și nesinceritate. Oamenii care afirmă că vor face un anumit lucru când, de fapt, n-au nicio intenție să se asigure că se va întâmpla așa, nu sunt deloc de partea adevărului. S-ar putea ca ei să nu se considere mincinoși, dar și-au dezvoltat obiceiul de a nu-și asuma responsabilitatea pentru promisiunile și angajamentele făcute.

Oprirea „zeciuielii” este o altă formă de a fura din lucrarea lui Dumnezeu și este de asemenea o minciună nerostită. De fapt, este o minciună la adresa Duhului Sfânt, așa cum știm din cazul lui Anania și al Safirei. Atunci când ne putem permite să dăruim, și nu facem așa, îi mințim pe ceilați creștini, pentru că vrem să fim văzuți drept credincioși dedicați, loiali responsabilităților noastre creștine. Prin oprirea dărniciei noastre noi avem un secret întunecat pe care nu dorim să-l scoatem la iveală, dar suntem niște înșelători.

Am menționat anterior că minciunile nu trebuie neapărat să fie rostite. Autorul își amintește de un tânăr (în trecutul îndepărtat) care a lansat un set de acuzații neadevărate împotriva altora din biserica sa, dar înainte fusese luni de-a rândul numai un zâmbet față de victimele sale. Deși nerostită, maniera sa a fost o formă extremă de înșelăciune, și acest fel de minciună neverbalizată este văzută frecvent în saluturile cordiale ale persoanelor care trebuie împăcate unele cu celelalte. Este lucrarea lui Satan.

Ce îngrozitor este să ai conștiința „însemnată cu fierul roșu” ca urmare a „rostirii de minciuni în ipocrizie” (1 Timotei 4:2). Persoanele la care Pavel se referă erau probabil ipocriți neconvertiți, dar cuvintele sale sunt o avertizare solemnă pentru noi toți. Într-o astfel de stare, conștiința nu mai vorbește atunci când vreo semețire falsă, exagerare, invenție ori scuză neadevărată ajunge pe limbă. Autorul a cunoscut odată un bărbat a cărui conduită părea că emană integritate. Toți cei care făceau cunoștință cu el presupuneau că era un gentleman fin și de modă veche în cel mai bun sens al expresiei, însă realitatea era că nimeni n-ar fi bănuit niciodată faptele necinstite, subtile pe care urma le să facă. Deși era nesincer, maniera sa cumpătată, blândă l-a convins că era un model de integritate. Dacă era întrebat despre un anumit aranjament șiret, întotdeauna găsea o cale de justificare. În pofida aparențelor, era sclav sub puterea minciunii.

Suntem noi înșelători? Rostim laude nenaturale și debordante care exprimă cordialitate sau entuziasm, dar care nu se potrivesc în mod sincer cu ceea ce gândim și simțim? Suntem persoane lipsite de onestitate? Ne purtăm într-o manieră afectată sau ne afișăm într-un mod fals? Suntem autentici în motivațiile și faptele noastre? Sunt planurile noastre cu adevărat sincere?

Să ne respectăm promisiunile, evitând manierele din categoria năpastelor de falsitate și acoperirea prin scuze false sau formularea unor scuze false, amintindu-ne întotdeauna că Domnul urăște limba mincinoasă. Vrem să cunoaștem secretul apropierii de Dumnezeu în timpul de părtășie? Vrem să experimentăm sentimentul prezenței lui Dumnezeu? Să începem prin a da afară minciunile și prin a căuta adevărul și autenticitatea inimii și minții. Doar o astfel de inimă este o casă potrivită pentru Duhul Adevărului.

 Minciuni în lucrarea lui Dumnezeu

Nu ne vom ocupa aici de incredibilele minciuni și exagerări care caracterizează grupuri numeroase de adepți ai mișcării carismatice, deoarece chiar și în biserici mari în care se dorește și se prețuiește veridicitatea, ispita de a minți este pe cale de a fi lansată de cel rău. Există, de pildă, forma de neadevăr extrem de exploatată de Satan în cauzarea colapsului bisericilor evanghelice din secolul al XX-lea care aparțin denominațiilor istorice. Este vorba despre sindromul prefăcătoriei sau al mușamalizării. În vremea în care autorul era adolescent și proaspăt convertit, a fost pentru o vreme membru al unei biserici care credea Biblia şi care făcea parte dintr-o denominație de felul acesta. Atitudinea bisericii față de respectiva denominație era de tipul prefăcătoriei. Prin notificări, secretarul bisericii îi îndemna pe membri să participe la o întâlnire sau alta legate de „scumpa noastră denominație”, impresia fiind întotdeauna că denominația oglindea perfect perspectivele biblice ale congregației. Pastorul vorbea în același registru, când de fapt realitatea era că această biserică era una a minorității de congregații evanghelice aflate într-o mare de biserici liberale. Conducătorii bisericii doreau să se simtă parte din denominația lor, așa că priveau denominație prin lentile de culoare roz, tăinuind eficient de membri apostazia șocantă a acelei grupări. Pastorul și conducătorii se autoflatau la gândul că acționau în dragoste față de celelalte biserici, dar înaintea lui Dumnezeu stăruiau într-o formă de înșelăciune.

Constatăm o atitudine similară în cazul „jurnalelor de casă” publicate de companii mari. De regulă acestea îți vor spune ceea ce este bun cu privire la respectiva companie, niciodată ceea ce este rău. Ai crede că te afli în cea mai minunată companie pentru a citi jurnalul de casă și, deloc surprinzător, acesta este un produs al departamentului de relații publice. Din nefericire, același tip de revistă care induce în eroare apare în cercurile bisericești. Un grup de biserici, poate că în ansamblu biserici bune, se hotărăsc să scoată o publicație periodică, un fel de ziar oficial al grupului, prezentând mai întâi o biserică, mai apoi alta, și subliniind lucrurile minunate începute și realizate. Totul este perfect, nimic nu e greșit. Când, în mod nefericit, se ivește o problemă gravă sau apare o greșeală în acel grup, jurnalul de casă va păstra tăcerea pentru că orice comentariu ar fi negativ și posibil să se dovedească dezbinător.

Îndemnul jurnalului de casă este întotdeauna – „Uniți-vă forțele! Uniți-vă forțele!” – și nu va recunoaște niciodată că în realitate ceva este greșit. Însă acesta este de fapt păcatul transmiterii unor mărturii false și al strigătului: „Pace, pace, când nu este pace” (Ieremia 6:14). Acesta păgubește poporul lui Dumnezeu prin faptul că se raportează la rănile bisericilor de parcă n-ar fi grave și evită orice slujbă de avertizare. Este o lipsă de onestitate să-i convingi pe oameni că nu e nevoie de niciun fel de cercetare a inimii, radiografie, pocăință sau restituire, însă aceasta este slăbiciunea multor grupuri și asociații chiar din rândul bisericilor cu temelii sănătoase.

Slujitorii și funcționarii bisericești nu sunt imuni la otrava ușor alunecătoare a nesincerității, îndeosebi atunci când necesitatea diplomației și a discreției în munca lor duce mult prea ușor la folosirea jumătăților de adevăr și a disimulării. Cu toate acestea, sunt anumite chestiuni pe care oamenii au dreptul să le cunoasccă. În ziua finală, când toate lucrurile ascunse vor fi cunoscute, s-ar putea să se descopere că multe biserici și-au pierdut binecuvântarea și utilitatea din cauză că Duhul lui Dumnezeu a fost ofensat de caracterul clandestin. La un nivel individual, oare predicatorul prezintă anecdotele ca și când ar fi adevărate, când ele de fapt nu s-au întâmplat niciodată? Bărbații care procedează în mod nechibzuit așa își subminează integritatea și curând vor ajunge să mintă despre orice.

Ipocrizia a fost definită ca nelegiuirea care plătește tribut dreptăţii, dar este mai mult de atât, întrucât aceasta implică pretenții nesincere, transformând-o într-o minciună. Cu ani în urmă, un predicator foarte respectat în bisericile din provincia sa era totodată o sursă de nedumerire pentru unii membri din congregația sa, care, atunci când au sunat pe parcursul anilor la casa acestuia, l-au auzit ridicând tonul într-un abuz teribil față de soția sa. Se pare că n-a făcut prea multe ca să-și păstreze cumpătul, însă și-a continuat cu seninătate lucrarea de predicare de parcă ungerea lui Dumnezeu nu i s-ar fi putut lua. Păcatul său neţinut în frâu, dar ascuns (gândea el) l-a transformat într-un ipocrit și un mincinos. Oare ziua finală va arăta că lipsa roadelor spirituale din multe biserici nu s-a datorat nepăsării celor din vecinătate sau unui alt motiv des menționat, ci unei lipse de integritate în cadrul conducerii bisericii? Câte de multe păcate de tipul lui Acan vor fi scoase la iveală în ziua de pe urmă?

Toate frământările dintr-o biserică implică mărturia falsă la un anumit punct. Uneori, oamenii buni cad din ce în ce mai jos într-o stare de dispută pentru că subestimează puterea onestității. Au convingeri puternice despre un anumit subiect și s-ar putea să aibă dreptate, dar în loc să pună în discuție problema în cadrul potrivit, ei mocnesc și murmură pe ascuns. Între timp continuă să se poarte față de conducătorii bisericii ca și când sunt pe deplin mulțumiți în toate privințele. Curând li se pare dificil fie să-și exprime nemulțumirea într-un duh adecvat, fie să creadă că cineva ar putea să le răspundă. Treptat, amărăciunea și resentimentul se instalează și ei continuă să se plângă chiar mai deschis cu privire la aproape orice.

În relatarea unei asemenea litanii de necazuri, nu vrem să dăm impresia că acestea sunt biserici evanghelice obișnuite, pentru că autorul mărturisește că de fapt cei credincioși sunt cei mai destoinici oameni din această lume întunecată și este impulsionat constant să admire atitudinea amabilă și evlavioasă a atâtora dintre ei. Viețile lor arată bunătatea și puterea lui Dumnezeu și nimic nu se poate compara cu ei în lumea necredincioșilor.

Însă oare de cât timp are nevoie diavolul pentru a transforma un creștin bine intenționat într-un mincinos primejdios? Nu putem decât să ne îndemnăm unii pe alții să fugim de orice formă de ipocrizie și înșelăciune. Trebuie să ne temem de robia unor asemenea practici și trebuie să prețuim și să ne ținem strâns de duhul autenticității. Diavolul ne poate transforma atât de ușor – dacă-i permitem – în persoane care zâmbesc încântător pentru un minut, dar care sunt ostile și amare în următorul. Este atât de descurajant să ai într-o biserică anumiți creștini de ale căror inimi reale să nu poți fi sigur niciodată! Trebuie să fim persoane autentice, pentru că „Înțelepciunea care vine de sus este, întâi, curată, apoi pașnică, blândă, ușor de înduplecat, plină de îndurare și de roade bune, fără părtinire, nefățarnică” (Iacov 3:17).

Biruința asupra minciunii

Adevărul este atât de prețios pentru Dumnezeu și atât de important pentru binele nostru spiritual încât ofensiva împotriva unei limbi mincinoase nu trebuie redusă niciodată. Pe măsură ce ne rugăm, Duhul Sfânt al lui Dumnezeu ne va activa conștiința, făcând-o foarte sensibilă la orice minciună care apare, și vom constata că suntem vigilenți și pregătiți pentru a lupta împotriva uneltirilor „firii”. Dacă natura noastră căzută, sau Satan, ne-ar propune o minciună, de îndată ce natura păcătoasă dinlăuntru începe să o alimenteze, conștiința ne va duce într-o stare neplăcută și vom experimenta adevărul cuvintelor lui Pavel – „Căci firea pământească poftește împotriva Duhului, și Duhul împotriva firii pământești: sunt lucruri potrivnice unele altora, așa că nu puteți face tot ce voiți” (Galateni 5:17). Acul sau boldul conștiinței este acel îndemn de a pune capăt minciunii și de a cere putere pentru stăpânirea limbii, dar dacă se face asta, atunci Duhul Sfânt va da ajutor, ispita la păcat va fi înfrântă, iar promisiunea implicită din Galateni 5:16 va fi împlinită – „Umblați cârmuiți de Duhul și nu veți împlini poftele firii pământești.”

Dacă, totuși, continuăm în minciună și o rostim (sau luăm parte la auzirea unei bârfe mincinoase), atunci păcătuim împotriva lucrării de avertizare și limitare făcută de Duhul prin intermediul conștiinței, abuzând nu doar de standardul lui Dumnezeu, ci și de ajutorul Lui, iar dacă procedăm astfel în mod repetat, n-ar trebui să fim surprinși că Duhul este întristat, iar conștiința devine inactivă. Atunci când un credincios devine conștient de faptul că a mințit numai după rostirea minciunii, acesta este un semn că vocea conștiinței a fost călcată în picioare mult prea des și nu mai emite semnale de alarmă. Psalmistul spune: „Astăzi dacă auziți glasul Lui, nu vă împietriți inimile.” Ar trebui să ne rugăm întotdeauna pentru conștiințe sensibile, iar atunci când Dumnezeu Duhul Sfânt ne va răspunde strigătului, trebuie să prețuim și să apreciem darul Său, dând atenție fiecărei avertizări și cooperând pe deplin. Acesta este singurul mod în care putem păzi porunca: „Să nu mărturisești strâmb.”    

Articol preluat din cartea Reguli date de Dumnezeu pentru sfințenie de Peter Masters (Editura Făclia, Oradea, 2012).

© Editura Făclia, 2012

Preluarea acestui articol de pe situl Editurii Făclia este strict interzisă fără permisiunea scrisă a editurii