Crearea omului

Traducere din limba engleză de Dinu Moga

Între toate lucrările lui Dumnezeu, omul stă ca cel mai bun exemplu al dreptăţii, înţelepciunii şi bunătăţii Lui. Aşa cum am spus deja, nu putem avea o înţelegere clară despre Dumnezeu fără să avem o înţelegere corectă despre noi înşine. Cunoaşterea omului include două lucruri: să ştii cum a fost el creat la începuturi şi să-i cunoşti starea de după intrarea păcatului în lume (Gen.3). Starea originară a omului este problema care ne preocupă în această secţiune. E nevoie să aflăm cum a fost omul înainte să fi căzut în păcat. Numai atunci vom ajunge să nu mai învinuim Creatorul din cauza slăbiciunii omului. Dumnezeu nu este vinovat pentru greşelile noastre. Nici nu putem da vina pentru păcatele noastre pe "natură". Aceasta ar constitui o insultă la adresa lui Dumnezeu, pentru că ar însemna că a existat ceva rău în ceea ce a făcut Dumnezeu. În mod constant în dezbaterea acestui subiect avem de-a face cu două lucruri pe care nu le putem nega: păcătosul nu se poate scuza pentru păcatele lui şi dreptatea lui Dumnezeu este întotdeauna pură şi adevărată.

Omul este făcut să aibă trup şi suflet. Când spun suflet, mă refer la partea nobilă din el, care locuieşte în trup, dar este nemuritoare şi trăieşte după ce trupul a murit. "Sufletul" şi "duhul" sunt cuvinte care deseori se folosesc interschimbabil, cu toate că fiecare din ele îşi are înţelesul lui special când sunt folosite împreună.

Omenirea a ajuns atât de preocupată de lucrurile materiale, încât mulţi oameni uită că au un suflet. Oamenii uită sau ignoră faptul că vor exista după moarte. Dar ei nu pot trăi complet inconştienţi de nemurirea lor. Fiecare om are o conştiinţă care reacţionează la legea morală a lui Dumnezeu şi poate face o deosebire între bine şi rău. Conştiinţa nu este doar o recunoaştere intelectuală a binelui şi a răului. Nici nu este puterea voinţei lui. Atât creierul fizic cât şi voinţa noastră vor muri împreună cu noi, deci nu-i nevoie ca acestea două să se teamă de judecata lui Dumnezeu. Totuşi, e adevărat că simţim o teamă de judecată şi pedeapsă când facem răul. Coştiinţa este o parte a sufletului nemuritor. Sufletul nostru este partea din noi care se teme să facă răul în această viaţă din cauza judecăţii şi a pedepsei din viaţa după moarte.

O altă dovadă că avem suflet este calitatea deosebită a minţii omeneşti. Puterea noastră de înţelegere o depăşeşte enorm pe cea a animalelor. Noi ne putem gândi la cer şi la pământ. Noi ne putem gândi la trecut şi ne uităm cu anticipaţie spre viitor, şi ne gândim la un Dumnezeu invizibil. Ceva mult mai mult decât trupul fizic a intrat cu siguranţă în constituţia omului.

Scriptura spune clar că sufletul are o existenţă separată de trup. Ea ne învaţă că noi "trăim în case de lut" şi că la moarte "ne dezbrăcăm de această carne supusă putrezirii" şi că în ziua de pe urmă "vom primi o răsplată pentru lucrurile care le-am făcut în trup". Din aceste pasaje şi din multe altele învăţăm că sufletul se deosebeşte de trup şi că el este partea principală din om.

Alte câteva versete biblice vor întări această învăţătură. Pavel îi cheamă pe cititorii epistolelor lui să se curăţească de orice pângărire a trupului şi a duhului (1 Corin. 7:1), arătând că răul pângăreşte cele două părţi din om. Petru îl numeşte pe Cristos Păstorul şi Episcopul sufletelor. Ce zice Petru ar fi vorbă-n vânt dacă n-ar exista suflete de care Cristos să aibă grijă. De asemenea scrierile lui Petru despre mântuirea veşnică a sufletelor ar fi lucru lipsit de logică, dacă fiinţele omeneşti n-ar avea suflet. Când Cristos ne spune că ar trebui să ne temem de Cel care, după ce moartea a omorât trupul, are puterea să arunce sufletul în iad, El lasă să se înţeleagă clar că noi avem suflete. De asemenea, Cristos vorbeşte despre un suflet diferit de trup când ne spune despre sufletul lui Lazăr care se odihnea în sânul lui Avraam în timp ce sufletul bogatului se chinuia. Adevărul acesta este afirmat şi de Pavel. El ne spune că în timp ce suntem în acest trup, suntem absenţi din prezenţa Domnului, dar ne bucurăm de prezenţa Lui când părăsim acest trup.

Când ne gândim la faptul că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, vom fi şi mai convinşi că omul are suflet. Gloria lui Dumnezeu străluceşte într-o oarecare măsură şi în trupul nostru fizic. În multe cazuri forma omului are o graţie deosebită care nu poate fi negată şi ea depăşeşte cu mult pe cea a animalelor. Dar chipul nostru divin este în suflet. Adam a primit o înţelegere corectă a lucrurilor împreună cu afecţiuni care au fost guvernate de o raţiune sănătoasă şi simţuri care erau sub un control perfect şi ordonat.

În general omenirea a pierdut acest chip al lui Dumnezeu din sufletul ei începând cu momentul în care Adam a păcătuit. Cristos, al doilea Adam, are puterea să restaureze în noi acest chip al Său. Pavel le scrie unor creştini care "s-au îmbrăcat cu omul cel nou care se înnoieşte spre cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a făcut" (Coloseni 3:10). Acum putem descoperi lucrurile care au fost reînnoite. Primul este cunoaşterea. Al doilea este dreptatea sau adevărata sfinţenie. Prin căderea lui Adam, omul a pierdut lumina cunoaşterii care trebuia să umple mintea lui şi de asemenea a pierdut dreptatea din inima lui şi corectitudinea tuturor facultăţilor sale. Din 2 Corinteni 3:18 învăţăm că este nevoie să fim schimbaţi după chipul lui Dumnezeu: "Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului". Suntem schimbaţi deci în asemănarea lui Cristos, care este chipul perfect al lui Dumnezeu. Chipul Său este adevărata sfinţenie, puritate şi înţelegere. Chipul Său în noi va atinge splendoarea Lui deplină când vom ajunge în cer.

Sufletul omului stimulează toate părţile trupului lui şi ia controlul în viaţa omului. Mulţi filozofi susţin învăţătura care spune că omul este controlat de raţiunea lui şi că raţiunea singură îl va călăuzi să facă binele. Aceştia nu iau în considerare că natura omului a fost coruptă prin căderea în păcat. Ei confundă două stări ale omului care sunt total diferite una de cealaltă: starea omului aşa cum l-a creat Dumnezeu şi starea lui de după cădere.

Ca şi o informaţie suplimentară despre suflet, haideţi deci să acceptăm acest lucru. Sufletul omenesc are două părţi: înţelegerea şi voinţa. Lucrarea înţelegerii este să-i spună omului care este diferenţa dintre bine şi rău. Lucrarea voinţei este să aleagă între cele două.

Dumnezeu l-a creat pe om cu o voinţă care era liberă. Adam avea puterea să reziste ispitei dacă ar fi vrut s-o facă. Adam însă a căzut prin propria lui voinţă. Mintea şi voinţa lui erau perfecte, în starea originară în care el a fost creat, şi totul din el era supus voinţei lui. El era liber să aleagă între bine şi rău. Dar când a ales răul, el i-a distrus perfecţiunea şi în felul acesta şi-a corupt toate calităţile. De atunci încoace omul n-a mai fost complet controlat de raţiune. Filozofii au dreptate când cred că omul nu poate fi o creatură raţională, dacă nu este liber să aleagă între bine şi rău. Ei înţeleg că dacă omul nu-şi controlează viaţa prin propria sa voinţă, n-ar mai fi nici un bine în alegerea binelui şi nici un rău în alegerea răului. Dar ei n-au pe deplin dreptate. Este nevoie să luăm în considerare schimbarea care a avut lor în natura omenească. Omul nu mai posedă voinţă liberă. Voinţa noastră este roabă păcatului.

 Articol preluat din cartea Creștinism biblic de John Calvin (Editura Făclia, Oradea, 1998).

© Editura Făclia

Preluarea acestui articol de pe situl Editurii Făclia este strict interzisă fără permisiunea scrisă a editurii