Traducere din limba engleză de

Dinu Moga

Dreagostea lui Dumnezeu manifestată prin dăruirea Fiului Său, Isus Cristos, se manifestă pentru noi în două importante beneficii. Am studiat deja modul prin care suntem sfinţiţi prin Duhul Său şi călăuziţi într-o trăire sfântă. Acum ne vom ocupa mai mult de reconcilierea noastră cu Dumnezeu în urma căreia, datorită nevinovăţiei lui Cristos, Dumnezeu nu mai este un judecător, ci un Tată bun.

Justificarea înaintea lui Dumnezeu înseamnă că Dumnezeu îl consideră pe om drept şi de aceea îl acceptă. Acest adevăr este opus tratamentului pe care îl primeşte păcătosul atâta timp cât el este considerat un păcătos, pentru că păcatul este atât de urât de Dumnezeu, încât El atrage asupra omului mânia Lui sfântă. În curţile de judecată omeneşti omul este considerat drept atâta timp cât i se dovedeşte nevinovăţia. Dar în curtea de judecată a lui Dumnezeu chiar şi omul care este vinovat poate fi considerat drept dacă păcatul lui este acoperit. Un credincios este omul al cărui păcat este acoperit de sângele lui Cristos.

S-ar putea spune că omul poate fi justificat prin fapte dacă el este atât de pur şi sfânt, încât să merite ca Dumnezeu să-l numească drept. Dar noi ştim din alte studii şi din Biblie că o astfel de persoană n-a trăit niciodată. Un om poate fi justificat prin credinţă dacă el, prin credinţă, primeşte dreptatea lui Cristos ca o haină pe care o îmbracă atunci când stă înaintea lui Dumnezeu. Justificarea este iertarea păcatelor şi atribuirea dreptăţii lui Cristos păcătosului.

Aceasta nu-i o doctrină fabricată de oameni, ci este luată direct din Scriptură. "Şi sunt socotiţi drepţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Cristos Isus. Pe El, Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-şi arate dreptatea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu; pentru ca, în vremea de acum să-şi arate dreptatea Lui în aşa fel încât, să fie drept, şi totuşi să socotească drept pe cel ce crede în Isus" (Romani 3:24-26). "Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim dreptatea lui Dumnezeu în El" (2 Cor. 5:21). Scriptura nu ne învaţă nicăieri că justificarea este făcută parţial prin credinţă şi parţial prin fapte. Cele două se opun una alteia. Dacă ne bazăm pe fapte, nu acţionăm prin credinţă. Dacă credem în mila lui Dumnezeu, ştim că faptele noastre nu ne aduc mântuirea. Un scriitor din vremurile străvechi spunea: "Să nu păcătuieşti este dreptatea lui Dumnezeu; să primeşti iertarea de la Dumnezeu este dreptatea omului".

Scaunul de judecată a lui Dumnezeu    

Nevoia noastră de justificare fără plată o vedem clar numai când ne dăm seama că nu vom fi judecaţi într-un tribunal omenesc, ci la scaunul de judecată al lui Dumnezeu. Standardele omului nu se apropie câtuşi de puţin de înălţimea standardelor perfecte ale lui Dumnezeu. El este un Judecător atât de sfânt încât "cerurile nu sunt curate înaintea Lui", şi cine va "putea ierta pe cel vinovat"? "Dacă ai păstra Doamne aducerea aminte a nelegiuirilor, cine ar putea sta în picioare, Doamne?" (Psalmul 130:3). Dreptatea Sa întrece cu mult înţelegerea noastră. Dacă am putea fi mântuiţi numai prin ascultarea de Legea Lui, acum am putea începe să tremurăm de teamă că "blestemat este oricine care nu stăruieşte în toate lucrurile scrise în cartea Legii ca să le facă" (Galateni 3:10).

Cine crede că ar putea câştiga mântuirea lui Dumnezeu în felul acesta? Să crezi că eşti la fel de bun ca alţi oameni, sau chiar mai bun ca ei, nu te ajută cu nimic. Standardele lui Dumnezeu sunt sfinţenie pură. Isus le spunea unor oameni care se credeau drepţi: "Voi căutaţi să vă arătaţi drepţi înaintea oamenilor, dar Dumnezeu vă cunoaşte inimile; pentru că ce este înălţat între oameni, este o urâciune înaintea lui Dumnezeu" (Luca 16:15). Psalmistul înţelegea bine lucrurile când a scris: "Nu intra la judecată cu robul Tău! Căci nici un om viu nu este fără vină înainte Ta" (Psalmul 143:2). Când ne gândim la vina noastră devenim atât de dezgustaţi de noi înşine încât nu vom mai continua să credem că avem vreo şansă să ne câştigăm vreun merit prin fapte bune. Atunci vom începe să ne încredem în mila lui Dumnezeu. "Căci Dumnezeu este împotriva celui mândru, dar dă har celui umil".

Toată lauda trebuie dată lui Dumnezeu

Dacă omul ar spune că îşi poate câştiga singur mântuirea, ar putea pretinde chiar şi o parte din gloria care îi aparţine de drept lui Dumnezeu. Ieremia exclama: "Înţeleptul să nu se laude cu înţelepciunea lui, cel tare să nu se laude cu tăria lui, bogatul să nu se laude cu bogăţia lui, ci cel ce se laudă să se laude că are pricepere şi că Mă cunoaşte, că ştie că Eu sunt Domnul" (Ieremia 9:23,24). Când omul se laudă cu puterile lui, el îi fură lui Dumnezeu o parte din lauda care i se cuvine numai Lui.

Omul poate trăi acea pace reală a minţii şi a inimi lui în prezenţa lui Dumnezeu numai dacă primeşte dreptatea ca un dar fără plată. "Cine poate zice: "Mi-am curăţit inima, sunt curat de păcatul meu"?" (Proverbe 20:9). Propria lui conştiinţă îi va spune că nu merită pacea cu Dumnezeu. Singura lui speranţă este unirea lui cu Cristos prin credinţă şi astfel este justificat fără plată.

Adevărata justificare

Oamenii pot fi împărţiţi în patru categorii: cei care se închină înaintea unor dumnezei falşi şi nu-L cunosc pe adevăratul Dumnezeu; cei care pretind că sunt creştini, dar trăiesc o viaţă păcătoasă; prefăcuţii care fac un spectacol din creştinism ca să-şi mascheze fărădelegile lor; şi cei ce sunt născuţi din nou de Duhul lui Dumnezeu şi caută să trăiască în sfinţenie.

În prima categorie îi găsim atât pe cei care sunt de-a dreptul răi cât şi pe cei care încearcă să trăiască o viaţă bună, dar nu-L cunosc pe singurul Dumnezeu adevărat. Este desigur mai bine să trăieşti o viaţă curată şi Dumnezeu dă binecuvântări de multe ori în această lume unor astfel de oameni, nu ca o răsplată, ci ca să arate că El aprobă trăirea curată. Totuşi, dacă aceştia nu-L recunosc pe Cristos ca Dumnezeu nu sunt justificați. "Cine are pe Fiul, are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa" (1 Ioan 5:12). "Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui" (Evrei 11:6).

A doua şi a treia categorie pot fi studiate împreună. Un om care trăieşte o viaţă păcătoasă n-a fost născut din nou de Duhul lui Dumnezeu. Cel care nu-i născut din nou nu poate avea credinţă şi nici nu poate fi împăcat cu Dumnezeu sau justificat. Chiar şi atunci, mulţi dintre aceşti oameni cred că sunt în stare să facă fapte care vor fi primite de Dumnezeu şi nu admit că nu sunt neprihăniţi .

În a patra categorie sunt incluşi cei care nu pretind a avea propria lor dreptate, ci consideră că sunt socotiţi drepţi prin împăcarea cu Dumnezeu şi prin iertarea pe care le-o dă Dumnezeu. Duhul lui Dumnezeu locuieşte în ei şi le curăţeşte vieţile, îi sfinţeşte şi îi face ascultători; de fapt, ascultarea devine dorinţa lor cea mai mare şi este însoţită de o promovare a gloriei lui Dumnezeu. Dar chiar şi aceşti oameni sunt imperfecţi pentru că "pe pământ nu este nici un om drept, care să facă binele fără să păcătuiască" (Ecles. 7:20). Copiii lui Dumnezeu ştiu că nu se pot încrede în faptele bune pe care le fac. Ei consideră aceste fapte nişte daruri ale bunătăţii lui Dumnezeu şi dovada că Dumnezeu i-a chemat la o viaţă nouă. 

Gloria lui Dumnezeu şi siguranţa mântuirii noastre

Chiar şi faptele bune făcute de un om sunt murdare şi înaintea lui Dumnezeu nu pot fi socotite un merit. De fapt, când facem fapte bune, nu le facem prin puterea noastră, ci le facem prin harul lui Dumnezeu. Tot ce poate fi lăudat la noi se datorează harului lui Dumnezeu şi gloria este numai a Lui. Totuşi nu trebuie să credem că Dumnezeu nu ne ia în seamă când facem fapte bune, pentru că El le răsplăteşte cu generozitate.

Învăţătura falsă care spune că oamenii pot găsi mântuirea prin fapte bune a fost încurajată timp de multe generaţii; dar noi trebuie s-o respingem cu desăvârşire din moment ce Scriptura este atât de clară în această privinţă: "Tot ce nu vine din credinţă este păcat" (Romani 14:23). Şi este un lucru dezonorant când spui că lucrarea lui Cristos de pe cruce a fost făcută numai ca El să ne creeze oportunitatea de-a ne câştiga singuri mântuirea, când Scriptura afirmă că numai cei care cred în El vor fi justificați: "Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa" (1 Ioan 5:12). "Cine crede a trecut din moarte la viaţă". Dacă mântuirea ar fi prin fapte, tot timpul am fi îngrijoraţi că n-am făcut suficiente fapte. Dar credincioşii se bucură deja de viaţa lui Cristos şi şed împreună cu El în locurile cereşti. Ei au fost transferaţi în împărăţia lui Dumnezeu şi sunt deja mântuiţi.

Argumente în favoarea justificării prin credinţă

Unii oameni au spus că învăţătura noastră desfiinţează faptele bune şi încurajează oamenii să trăiască în păcat.

Noi susţinem că învăţătura noastră are un efect opus acestei păreri. Ea încurajează faptele bune. Noi nu predicăm o credinţă fără fapte bune. Credinţa şi faptele bune merg împreună. Prin credinţă noi obţinem dreptatea lui Cristos. Dar lucrul acesta nu se întâmplă fără ca în acelaşi timp să primim sfinţirea lui Cristos. Cristos este cel care a fost "făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, dreptate, sfinţire şi răscumpărare" (1 Corint. 1:30). Această sfinţire trebuie să curăţească vieţile noastre şi să producă fapte bune. Noi nu suntem justificați fără fapte bune, şi nu suntem justificați prin fapte bune. Există motive serioase prin care suntem încurajați să facem fapte bune. Am fi foarte nerecunoscători dacă nu L-am iubi pe Cel care ne-a iubit întâi şi dacă n-am dori să ascultăm şi să-L slujim pe El.

Oare învăţătura noastră îi încurajează pe oameni să trăiască în păcat? Prin învăţătura noastră noi susţinem că iertarea păcatelor noastre a fost atât de scumpă, încât oamenii n-ar putea niciodată s-o cumpere. Dreptatea este gratuită, dar niciodată ieftină. Iertarea noastră L-a costat pe Cristos sângele Lui preţios şi însăşi viaţa Lui. Oamenii care sunt conştienţi de acest adevăr ştiu că atunci când fac un păcat sunt aproape vinovaţi de vărsarea pentru a doua oară a sângelui preţios al lui Cristos. Acest adevăr va inspira omului o ură împotriva păcatului mai mare decât ar fi când ar şti că păcatul lui ar putea fi acoperit prin fapte bune.

Rolul Legii

Suntem acuzaţi că ne purtăm de parcă Legea Vechiului Testament s-ar fi dat degeaba. Găsim promisiuni cum ar fi: "Dacă veţi asculta aceste porunci, dacă le veţi păzi şi împlini, Domnul, Dumnezeul tău, va ţine faţă de tine legământul şi îndurarea cu care s-a jurat părinţălor tăi" (Deut. 7:12). Trebuie să ne amintim că blestemul este peste toţi cei care nu pot ţine toată Legea; deci rasa umană este condamnată de acest standard. Singura scăpare de sub Lege este prin credinţa în mila lui Dumnezeu arătată în Cristos.

Sunt oameni care susţin că apostolul Iacov ne învaţă că Avraam a fost justificat prin fapte. Pavel spune că Avraam a fost justificat prin credinţă! Dar când Iacov îşi scria epistola în biserică existau oameni care se lăudau că au o credinţă mare, dar prin neglijarea faptelor bune ei arătau în mod public că nu aveau o credinţă adevărată. Iacov le-a demonstrat cât de nefolositoare le era încrederea lor. Prin cuvântul credinţă Iacov se referă la felul cu înţelegeau ei credinţa. Iacov nu zice "dacă un om are credinţă fără fapte", ci, "dacă un om pretinde că are credinţă, dar neglijază faptele". Mai târziu Iacov le arăta cât de limitată era "credinţa" lor: "Tu crezi că Dumnezeu este unul şi bine faci; dar şi dracii cred şi se înfioară! Dacă credinţa ta nu-i mai mult decât atât, nu-i de mirare că nu te îndreptăţeşte" (Iacov 2:19). Adevărata învăţătură a lui Iacov spune că cei care sunt cu adevărat justificați prin credinţă dovedesc dreptatea lor prin ascultare şi fapte bune. Pavel este de acord cu această învăţătură.

Articol preluat din cartea Creștinism biblic de John Calvin (Editura Făclia, Oradea, 1998).

© Editura Făclia

Preluarea acestui articol de pe situl Editurii Făclia este strict interzisă fără permisiunea scrisă a editurii