Traducere din limba engleză de

Dinu Moga

Ca Mijlocitor, Cristos a trebuit să devină om

Cel care urma să mijlocească între Dumnezeu şi om trebuia să fie şi Dumnezeu şi om.

Păcatele noastre erau ca un nor gros care ne separa de Dumnezeu şi ne ţinea afară din împărăţia Sa, aşa că era nevoie de un Mediator care să nu fie afectat în acţiunea sa de acest nor de păcat. Omul nu putea ajunge la Dumnezeu. Aşa că Fiul lui Dumnezeu a devenit Om, un om fără păcat, care putea ajunge la Dumnezeu şi putea sta înaintea Lui ca om desăvârşit.

Situaţia noastră era fără nici o speranţă. A fost nevoie de o minune pentru a face legătura între starea noastră păcătoasă şi puritatea infinită a lui Dumnezeu; minunea întrupării prin care Dumnezeirea a fost unită cu umanitatea noastră.

Chiar dacă omul n-ar fi păcătuit, starea lui ar fi fost atât de joasă, încât n-ar fi fost în stare să se apropie de Dumnezeu, Creatorul Său. Dar omul mai posedă şi corupţia sa moştenită şi o viaţă pătată de păcat care-l ţine şi îi ia orice drept de a intra în prezenţa lui Dumnezeu. Cât de minunat este să ştim că a existat un om care s-a putut apropia de Dumnezeu ca reprezentant al omenirii şi a acţionat ca Mijlocitor al nostru. "Este un singur Dumnezeu, şi este un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Cristos" (1 Tim. 2:5). Acest verset este şi mai bine explicat de un verset din Evrei: "Căci n-avem un Mare Preot, cară să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci Unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat" (Evrei 4:15).

Lucrarea Mijlocitorului nostru are un caracter extraordinar. El nu numai că ne aduce într-o stare favorabilă înaintea lui Dumnezeu, dar ne include în familia lui Dumnezeu făcând din nişte oameni, fii ai lui Dumnezeu. Isus Cristos, care era şi Fiul lui Dumnezeu şi Fiul omului, era, desigur, singurul care putea face acest lucru. De îndată ce a făcut din poporul lui Dumnezeu fraţi ai Lui, El a putut spune: "Mă sui la Tatăl Meu şi la Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi la Dumnezeul vostru" (Ioan 20:17). De aici rezultă că noi vom moşteni împărăţia lui Dumnezeu, pentru că Fiul lui Dumnezeu - căruia îi aparţine - ne-a făcut fraţii Lui. Dacă suntem fraţii Lui suntem şi moştenitori ai moştenirii. "Şi dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Cristos" (Romani 8:17).

Era esenţial ca Cristos să devină om deoarece, din cauza neascultării, omenirea se îndrepta spre pieire. Cristos a putut, ca om, să-L asculte pe Dumnezeu, să satisfacă dreptatea lui Dumnezeu şi să plătească pedeapsa pentru păcatul omenirii. Dacă Cristos ar fi fost numai Dumnezeu, nu şi om, El n-ar fi putut experimenta moartea. Moartea a fost pedeapsa pentru păcatul omului şi Cristos a vrut să plătească această pedeapsă în locul nostru. Dacă Cristos ar fi fost numai om nu şi Dumnezeu, El n-ar fi putut birui moartea. Soluţia era ca El să unească natura umană cu cea divină. Astfel în natura Sa omenească Cristos a suferit moartea, iar prin puterea naturii Sale divine Cristos s-a luptat cu moartea şi a biruit-o în locul nostru.

Mai există şi alte motive importante pentru care era esenţial ca Cristos să devină om, ca astfel noi să fim răscumpăraţi de omul care este şi Dumnezeu şi om. Cristos este viaţa şi în felul acesta El a avut puterea să înghită moartea. El însuşi este dreptate şi de aceea a avut puterea să biruiască păcatul. El este mai puternic decât lumea şi este mai puternic decât puterile văzduhului şi în felul acesta a avut puterea să biruiască puterile lumii şi pe diavolul.

Oamenii care spun că Cristos a fost numai om sau numai Dumnezeu se fac vinovaţi de o greşeală serioasă. A spune că El a fost numai om înseamnă să nu recunoşti gloria Sa. A spune că El a fost numai Dumnezeu, nu şi om, îi negi marea Sa bunătate şi milă. Cei ce promovează asemenea doctrine eronate îi vitregesc pe oameni de lucrurile fundamentale ale credinţei, pentru că nu poate exista o iertare de păcate fără un Cristos care a fost şi Dumnezeu, şi om.

Cristos a fost cu adevărat om

Avem deja dovezi clare că Isus Cristos a fost Dumnezeu; acum trebuie să luăm în considerare că El a devenit om ca să poată fi Mijlocitor.

Cândva unii oameni susţineau că trupul pământesc al lui Cristos era doar o viziune şi că El nu avea deloc un trup omenesc. Alţii au luat versete cum ar fi "făcându-Se asemenea oamenilor", "la înfăţişare a fost găsit ca un om" (Filipeni 2:7,8), şi pe baza lor i-au învăţat pe alţii că trupul lui Cristos nu a fost ca al unui om, ci era un trup ceresc. Aceste versete erau greşit interpretate. Pavel nu vorbeşte aici despre natura trupului lui Cristos, ci ne arată că Cristos, care avea tot dreptul să-Şi arate gloria naturii Sale divine, S-a umilit făcându-se om.

În Biblie sunt multe texte din care putem învăţa că Isus Cristos a fost cu adevărat om. Ştim că El S-a născut din fecioară şi a venit în lume ca orice alt om. El este descris ca unul care se trage din om: "Fiul lui David, Fiul lui Avraam" (Matei 1:1), "născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul" (Romani 1:3). Deseori Cristos se prezenta ca Fiu al omului.

Pavel ne spune că "Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege" (Galateni 4:4,5). Oamenii care erau răscumpăraţi se aflau sub Lege. Cristos trebuia să vină sub Lege ca să-i răscumpere, de aceea a trebuit să devină om. Acelaşi învăţătură este dată în Evrei 2:14: "Astfel dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel care are puterea morţii, adică pe diavolul.

În secţiunea 12 am învăţat că mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni trebuia să fie şi om şi Dumnezeu, aşa că aceasta este o altă dovadă că Cristos a fost cu adevărat om. Pavel spune clar că atunci când Dumnezeu a trimis "pe Însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, El a condamnat păcatul în firea pământească" (Romani 8:3). Dumnezeu putea condamna păcatul omenesc numai în trup omenesc de aceea Cristos a devenit cu adevărat trup omenesc ca să sufere acea condamnare.

Unii scriitori au obiectat împotriva acestei păreri spunând că dacă Cristos s-ar fi născut cu adevărat ca un om El ar fi fost pângărit de corupţia care este asupra întregii rase omeneşti de la căderea în păcat a lui Adam. Lucrul extraordinar este că Cristos n-a fost pătat de păcat şi prin urmare El a fost capabil să elibereze omenirea din păcat. "După cum printr-o singură greşeală a venit o osândă, care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa" (Romani 5:18).

Cele două naturi în Persoana Mijlocitorului

În Ioan 1:14 citim despre Cuvântul care s-a făcut trup. Aceasta nu înseamnă că acest Cuvânt a fost schimbat în carne, nici că Fiul lui Dumnezeu s-a amestecat cu carnea, ci că El a ales un trup omenesc ca templu sau ca locuinţă a Sa. Cele două naturi ale Sale au fost unite în aşa fel că El şi-a putut păstra natura Sa dumnezeiască în timp ce a avut o natură omenească, amândouă unite într-o singură Persoană, Cristos.

Este greu să găseşti ceva pe pământ cu care să asemeni misterul celor două naturi prezente într-o singură persoană, dar un bun exemplu este însuşi omul. Omul este compus din două părţi distincte: trup şi suflet; cele două părţi sunt sunt unite în aşa fel că deşi omul are un trup fizic aceasta nu-l împiedică să aibă şi un suflet, nici nu înseamnă că dacă are un suflet omul nu poate trăi într-un trup fizic. Despre suflet putem spune lucruri care nu pot fi spuse cu adevărat despre trup, şi la fel despre trup putem spune lucruri care nu se pot aplica sufletului. Cu toate că omul este compus din mai multe părţi distincte, el este o singură persoană. Tot la fel, Cristos a fost o singură Persoană, dar cu două naturi.

Citind versete cum ar fi: "... cel întâi născut din toată zidirea ...", "prin El au fost făcute toate lucrurile ...", "şi toate se ţin prin El" (Coloseni 1:15-17), şi auzindu-L pe Cristos vorbind despre gloria pe care o avea la Tatăl înainte de a exista lumea, avem certitudinea că Isus n-a fost un simplu om.

Putem fi la fel de siguri că Cristos n-a fost Dumnezeu fără să fie şi om, fiindcă în Biblie sunt multe texte care vorbesc despre El şi se referă la natura Sa umană spunând lucruri care nu puteau fi spuse despre Dumnezeu. Scripturile vorbesc despre natura Sa omenească, atunci când Cristos este numit Robul Tatălui (Isaia 42:1); şi când ni se spune că El a crescut în înţelepciune şi în statură şi era plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor; şi că nu ştie când va fi sfârşitul sau nu vorbeşte numai cu autoritatea Sa proprie.

Există de asemenea texte care se referă în acelaşi timp la ambele naturi, lucru care revelează adevărul şi mai clar în privinţa persoanei lui Cristos. Cristos a primit anumite funcţii şi titluri care puteau fi date numai unui om care era mai mult decât un simplu om - El era şi Dumnezeu. Lui Cristos i s-a dat puterea de a ierta păcatele; să confere dreptatea şi sfinţenia; să judece omenirea şi să fie onorat după cum cum Tatăl e onorat. El este Lumina Lumii; Bunul Păstor; Singura Cale; Adevărata Viţă. Numai Dumnezeu putea fi sau face aceste lucruri.

Cristos este Profetul nostru, Preotul nostru şi Împăratul nostru

În vremurile grele ale Vechiului Testament, Dumnezeu a trimis lui Israel mulţi profeţi, ca poporul lui Israel să aibă întotdeauna pe cineva care să-i înveţe despre Dumnezeu. Dar toată lumea ştia că deplina cunoaştere nu va fi dată decât când va veni Mesia. Chiar şi samaritenii credeau acest lucru. "Ştiu că are să vină Mesia (căruia i se zice Cristos); când va veni El, ne va spune toate lucrurile" (Ioan 4:25). Mesia a fost promis: "Iată, l-am pus martor pe lângă popoare, cap şi stăpânitor al popoarelor" (Isaia 55:4). După o succesiune lungă de profeţi, marele Destăinuitor a venit. "În multe rânduri şi în multe chipuri Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul" (Evrei 1:1,2).

Cristos este şi Împărat, dar împărăţia Sa nu este una fizică, ci una spirituală. Şi pentru că împărăţia Sa este spirituală, ea este veşnică, şi este veşnică atât pentru biserică cât şi pentru individ. Înainte de a fi fost omorât de oameni, Cristos a zis: "Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta" (Ioan 18:36).

În timpul acestei vieţi trecem prin încercări, dar cunoaşterea faptului că aparţinem Împărăţiei spirituale a lui Cristos - o împărăţie care nu poate fi clintită - ar trebui să ne producă bucurie în aşteptarea unei vieţi veşnice împreună cu El.

Rolul de Preot al lui Cristos este vital pentru mântuirea noastră. Am învăţat deja că El este mijlocitorul nostru; un preot este un mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. Preotul Isus a putut să-şi facă lucrarea pentru că n-avea păcat. Prin sfinţenia Sa, El ne-a împăcat cu Dumnezeu. În timpul Vechiului Testament era împotriva legii ca preotul de la templu să încerce să se apropie de Dumnezeu în sfânta sfintelor fără să aibă cu el sângele animalului jertfit. Aceasta îi învăţa pe oameni că fără o jertfă pentru păcat, Dumnezeu nu-i putea primi. Isus Cristos este preotul de care avem nevoie, pentru că El aduce jertfa ca să poată îndepărta păcatele noastre, să ne cureţe vieţile şi să obţină favoarea lui Dumnezeu pentru noi deoarece, din cauza păcatului nostru, am pierdut orice drept de a veni în faţa Lui.

Lucrul unic în lucrarea lui Cristos de preot pentru noi este că în loc să aducă jertfa unui taur sau a unei oi, El s-a jertfit pe Sine. Era singurul mod prin care efectul jertfei putea avea un efect veşnic, deoarece Cristos a fost fără păcat şi totuşi a murit pentru păcat. Pentru că jertfa adusă de El este veşnică, El poate pleda veşnic ca preot al nostru înaintea lui Dumnezeu, iar noi primim favoarea lui Dumnezeu. Deci Cristos este şi victimă şi preot. Nici o altă victimă nu putea îndepărta mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului nostru; şi nici o altă persoană nu era demnă de marea cinste de a jertfi pe singurul Fiu al lui Dumnezeu. Aici suntem împotriva greşelii pe care o fac romano-catolicii când spun că preotul lor îl oferă pe Cristos ca jertfă ori de câte ori celebrează mesa sau comuniunea. Această părere este complet contrară învăţăturii Scripturilor.

Poporul lui Israel a fost învăţat să-şi ungă conducătorii cu ulei ca semn al alegerii lor pentru o sarcină deosebită. Numele de Mesia a fost dat Mijlocitorului promis, pentru că acesta înseamnă "unsul". Profeţii, preoţii şi împăraţii erau unşi. Cristos, al nostru Mesia, are toate aceste trei calităţi: Profet, Preot şi Împărat.

Lucrarea de răscumpărare a lui Cristos

Am învăţat până acum că prin Cristos găsim eliberarea, viaţa şi mântuirea, pentru că suntem condamnaţi, morţi şi pierduţi. "În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi" (Fapte 4:12). Numele Isus înseamnă: "El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale" (Matei 1:21). Cristos este singura cale prin care putem fi mântuiţi.

Împăcarea. Din Scripturi învăţăm că Dumnezeu este mânios pe oameni până când aceştia devin demni de favoarea Sa, prin moartea lui Cristos. Dumnezeu ne arată milă chiar dacă El a fost duşmanul nostru din cauza păcatului nostru.

Biblia ne spune clar că noi am atras asupra noastră mânia lui Dumnezeu care ar fi dus la moartea noastră veşnică. Noi am fi fost fără nici o speranţă de mântuire, robi ai lui Satan, captivi ai păcatului şi sortiţi unei pieiri groaznice. Dar în mila Sa, Cristos a intervenit în locul nostru şi a pledat pentru noi înaintea lui Dumnezeu; a luat asupra Sa pedeapsa pe care o meritam noi, a ispăşit cu însuşi sângele Lui răul care l-a determinat pe Dumnezeu să-l urască pe om şi a pus temelia unei păci veşnice între Dumnezeu şi om. Când ne dăm seama de la ce pierzare ne-a salvat Isus, devenim mult mai conştienţi de mila Sa decât dacă ni s-ar spune doar că "Dumnezeu ne-a iubit şi nu ne va lăsa să fim despărţiţi de El".

Când eram adânciţi în păcat, Domnul n-a vrut ca cei ce sunt ai Lui să piară şi de aceea ne-a iubit în harul Său. Noi suntem creaţia Sa şi El ne-a făcut ca să trăim. Când în noi nu era nimic care să-ţi placă, El - numai datorită harului şi dragostei Sale - ne-a aşezat din nou în favoarea Sa. Dar fărădelegea noastră nu putea fi împăcată cu dreptatea Sa. Cele două nu pot exista împreună. Dumnezeu, prin ispăşirea pe care Cristos a făcut-o pe cruce, rezolvă problema păcatului nostru şi ne tratează ca şi cum am fi drepţi şi sfinţi, în felul acesta îndepărtând orice motiv de separare de El.

Pentru că El ne-a iubit întâi, Dumnezeu ne-a împăcat cu El prin lucrarea lui Cristos. "Într-o manieră minunată şi divină Dumnezeu ne-a iubit, chiar şi atunci când ne-a urât; El a văzut în noi lucrarea mâinilor noastre pe care o ura, şi lucrarea mâinilor Sale pe care o iubea"(Augustin).

Ascultarea. Cristos ne-a împăcat cu Dumnezeu prin viaţa şi moartea Sa în ascultare. "Căci, prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi" (Romani 5:19). De fapt, Cristos a început să plătească preţul în locul nostru încă din vremea când a devenit rob. Dar preţul a fost definitiv plătit la moartea Sa pe cruce. "Fiul omului a venit ... să slujască şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi" (Matei 20:28). "Cristos a murit pentru păcatele noastre (1 Corinteni 15:3). "Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatu lumii" (Ioan 1:29). Ascultarea în viaţă şi în moarte pot fi văzute ca fiind necesare în timp ce din Filipeni 2:7, 8 învăţăm că El "S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţiţare a fost găsit ca un om, s-a smerit şi s-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce".

Cristos n-a fost o victimă împotriva voinţei Sale; o jertfă oferită obligatoriu niciodată nu ne putea îndreptăţi. Despre viaţa Lui, Isus a spus: "Nimeni nu mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine" (Ioan 10:18). Dacă Cristos n-ar fi luat asupra Sa judecata lui Dumnezeu şi n-ar fi suportat dreapta sentinţă, noi ne-am trăi viaţa cu spaima de judecata lui Dumnezeu.

Blestemul care a căzut peste Isus. Este semnificativ de observat că moartea lui Cristos a fost prin crucificare. Crucea era considerată un blestem, atât de om cât şi de Dumnezeu (vezi Deut. 21:23). Când a fost atârnat pe cruce, Cristos a devenit blestem. Blestemul care trebuia să cadă asupra noastră, din cauza păcatelor noastre, a căzut asupra Lui: "Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor" (Isaia 53:6). Crucea era semnul transferului păcatului de la noi la El. "Cristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi. Căci este scris: "Blestemat e oricine care este atârnat pe lemn" (Galateni 3:13-14). Prin credinţă ştim că blestemul care a căzut peste El a rezultat în binecuvântare pentru noi.

Moartea. Când Cristos a murit, El a murit în locul nostru. Noi eram sub puterea morţii din cauza păcatului. Cristos s-a supus puterii morţii ca să ne poată elibera pe noi din ghearele ei. El "prin harul lui Dumnezeu a gustat moartea pentru toţi" (Evrei 2:9). Este deci corect să spunem că El a murit ca noi să nu mai murim niciodată, şi că prin moartea Sa, El a cumpărat viaţa noastră. Cristos a acceptat moartea ca "prin moarte să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe Diavolul, şi să izbăvească pe toţi aceia care prin frica morţii erau supuşi robiei toată viaţa lor" (Evrei 2:14,15).

Îngroparea. Îngroparea lui Cristos are o profundă semnificaţie. Simbolul îngropării Lui este că şi noi putem fi îngropaţi faţă de viaţa de păcat din trecut. Într-un sens şi noi suntem îngropaţi cu Cristos şi lăsăm în urma noastră viaţa păcătoasă.

Coborârea din cer. În crezul apostolic, pe care mulţi îl cunoaştem, se spune că Cristos s-a coborât în iad. Să discutăm această coborâre. Isus s-a coborât din starea glorioasă pe care o avea în cer la starea de blestemat în locul omenirii. El a trebuit să coboare şi mai jos ca să se bată cu puterile iadului şi ca să lupte şi să biruiască moartea veşnică. Acum deci, nouă nu trebuie să ne mai fie teamă de puterile lor, când murim, căci Cristos le-a biruit în locul nostru.

Învierea. Lucrarea lui Cristos în răscumpărare, ascultare, moarte, îngropare şi coborâre ar fi fost zadarnică dacă El n-ar fi înviat. Deoarece Cristos a înviat, noi avem o speranţă vie. Viaţa Sa reînnoită demonstrează că El este biruitorul morţii şi ca şi rezultat al acestei cunoaşteri noi, prin credinţă, putem aştepta cu încredere biruinţa noastră asupra morţii. De fapt, Cristos n-ar fi biruit moartea pentru noi, dacă El ar fi fost biruit de ea.

Faptul că reînnoirea vieţii noastre depinde de învierea lui Cristos este arătat de Pavel: "... după cum Cristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă. Căci dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui" (Romani 6: 4,5). "Dacă deci aţi înviat împreună cu Cristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Cristos şade la dreapta lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la lucrurile de sus nu la cele de pe pământ. Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu" (Coloseni 3:1-3). Învierea lui Cristos este cea mai fermă promisiune că şi noi vom învia. "Dar acum, Cristos a înviat din morţi, pârga celor adormiţi" (1 Cor. 15:20).

Înălţarea. Gloria lui Cristos a început să fie arătată prin învierea Lui, dar El n-a intrat cu adevărat în împărăţia gloriei Sale până când nu s-a înălţat la cer. El "s-a suit mai presus de toate cerurile ca să umple toate lucrurile" (Efeseni 4:10). Aici vedem frumoasa armonie dintre două afirmaţii care par să se contrazică una cu cealaltă. Cristos a spus "pe Mine nu mă aveţi întotdeauna" (Ioan 12:8). Prin aceasta El a vrut să spună că trupul Său nu va fi întotdeauna în mijlocul oamenilor. Dar El a mai spus: "Iată că Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului" (Matei 28:20). Adevărul minunat al acestei afirmaţii este că prezenţa şi puterea Duhului Său sunt în permanenţă cu noi.

 Încoronarea. Cristos şade la dreapta lui Dumnezeu ca o dovadă că El a primit toată puterea ca să stăpânească în cer şi pe pământ. Încoronarea Sa în cer a deschis pentru păcătoşi o cale către Dumnezeu. Deoarece Cristos a intrat în cer având o natură ca a noastră, noi, împreună cu El, ne putem întâlni cu Dumnezeu. Cristos este avocatul noastru, deci, alături de Cel care mijloceşte pentru noi, noi ne putem apropia de tronul lui Dumnezeu fără teamă. Puterea de Împărat a lui Cristos ne este suficientă ca să ne putem împotrivi puterilor întunericului.

A doua vennire a lui Cristos. În prezent Cristos stăpâneşte peste pământ, dar această stăpânire este într-o oarecare măsură ascunsă ochiului omenesc. La sfârşitul lumii însă, El va coborî din cer în formă vizibilă şi toţi oamenii vor vedea măreţia Sa infinită, splendoarea împărăţiei Sale, frumuseţea nemuririi Sale şi puterea dumnezeirii Lui. Suntem îndemnaţi să aşteptăm ziua aceea când El va despărţi omenirea, despărţindu-i pe cei pe care i-a ales de cei care au fost respinşi.

Judecata. Faptul că Cristos va judeca este un motiv de teamă pentru cei ce nu sunt ai Lui, dar cei ce cred se simt încurajaţi la vestea că toată judecata i-a fost încredinţată Lui. Este absolut sigur că Isus Cristos nu va judeca pe cei pe care El i-a hotărât să judece împreună cu El. Cristos, în calitate de Suveran îndurător, cu siguranţă nu va condamna pe cei pe care îi apără. În calitate de Cap al Bisericii, Cristos nu va împrăştia trupul Bisericii. Sigur avocatul nostru nu ne va condamna pe noi care suntem clienţii Săi.

Ca şi concluzie la această secţiune, afirmăm că fiecare parte a mântuirii noastre este complet realizată de Cristos. De la El şi numai de la El primim fiecare parte a lucrării de mântuire, fiecare dar al duhului, puterea, mângâierea, răscumpărarea, iertarea, eliberarea, viaţa nouă, moştenirea cerească, încrederea în judecata Sa şi orice revărsare abundentă de binecuvântare.

Harul meritoriu al lui Cristos ne este dat nouă

Unii oameni au afirmat că folosirea cuvântului "merit" ascunde strălucirea harului lui Dumnezeu faţă de noi. Dar când vorbim despre merit, trebuie să avem în vedere şi harul lui Dumnezeu faţă de noi şi lucrarea lui Cristos (meritul Său) care ne-a dat acest har. Harul lui Dumnezeu l-a trimis pe Cristos să îndeplinească acea lucrare meritorie care ne putea da mântuirea. Nu există nici o contradicţie între harul gratuit al lui Dumnezeu şi ascultarea lui Cristos. Acest adevăr este clar arătat în Scripturi: "Şi dragostea nu stă în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre" (1 Ioan 4:10). Dumnezeu a creat metoda de reconciliere prin Cristos pentru ca nimic să nu stea în calea dragostei Sale. Cuvântul ispăşire arată că, într-un mod neexplicabil, Dumnezeu era mânios pe noi în timp ce El ne iubea.

Când spunem că harul a fost obţinut pentru noi prin meritele lui Cristos, spunem că noi suntem curăţaţi prin sângele Lui şi că moartea Lui a fost o ispăşire pentru păcatele noastre. "... şi sângele lui Isus Cristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat" (1 Ioan 1:7). "Acesta este sângele Meu, sângele legământului cel nou care se varsă pentru mulţi spre iertarea păcatelor" (Matei 26: 28). Păcatele noastre sunt luate de la noi deoarece, cu preţul vieţii Lui, Cristos a satisfăcut dreptatea lui Dumnezeu. Ioan Botezătorul a vestit clar acest lucru: "Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii" (Ioan 1:29).

Acelaşi adevăr era transmis şi prin ceremoniile legii ebraice. Fără vărsare de sânge n-a existat iertare de păcat (vezi Evrei 9:22). Scriitorul epistolei către Evrei dezvoltă această idee când spune: "Căci dacă sângele taurilor şi al ţapilor şi cenuşa unei vaci, stropită peste cei întinaţi, îi sfinţeşte şi le aduce curăţirea trupului, cu cât mai mult sângele lui Cristos ... vă va curăţi cugetul vostru de faptele moarte ..." (Evrei 9:13,14). Cele spse mai sus au fost afirmate şi în vremea lui Isaia: "Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi" (Isaia 53:5).

Despre har şi despre ispăşire citim în două versete consecutive: "Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Cristos Isus: pe care Dumnezeu l-a rânduit să fie o jertfă de ispăşire prin credinţă în sângele Lui" (Romani 3: 24,25). Mânia Tatălui a fost împăcată prin jertfa Fiului Său: "El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noatre" (1 Ioan 2:2).

Articol preluat din cartea Creștinism biblic de John Calvin (Editura Făclia, Oradea, 1998). 

© Editura Făclia

Preluarea acestui articol de pe situl Editurii Făclia este strict interzisă fără permisiunea scrisă a editurii